(de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut)

ce am avut de spus am spus răspicat.
m-am răfuit cu toți pentru că am avut mai întâi cu mine
cele mai mari răfuieli posibile,
distanțări disperate de prostiile care mi-au
burdușit creierul până
au început să dea pe afară. ca
berea. ca puroiul. ca ingenuitatea
unei mici prostituate care nu și-a luat încă
prima scatoalcă de la tăticul ei
bun și curat.
nu vreau să spun că mă simt mai bun
din cauza asta. nu îmi mai pasă ce se va înțelege.
oricum mereu se înțelege altceva
dacă nu vrei și nu vrei.
păi să nu vrei, vere, lasă-mă pe mine aici, cu lipsa mea
de aderență la jocuri și la context,
cu ritmurile mele nesigure, cu mina de ins obosit și fricos,
de preoțel al unei religii de unică
folosință.

am stat cu ei până mi s-a aplecat
am privit asfaltul ud
de la singura fereastră a unui oraș
pe care l-am văzut dezmorțindu-se ca un animal
vechi, prefăcut, adormit pentru câte sute
de ani? nu mai vreau să fiu impecabil la
jocul ăsta, îl știu pe de rost.
ca-ntotdeauna, oamenii
și orașele și șopârlele și toate animalele de prăsilă
care-s pe stoc
fac totul doar pentru a reveni în forță
prin pui motorizați și isterici, intensificați de molozul zilnic,
de mozolul zilnic cu o istorie meschină
în care nu mă mai regăsesc.

pe aici îmi plimbam în lesă acum treișpe ani
furia antologabilă și atât, fără nicio priză la realitate,
silabele incisive
cu care până la urmă n-am făcut
decât să-mi topesc o uncie de răutate
într-un cazan mic cât unghia.
în oala de noapte a unui idiot în jurul căruia coptura
se-ntețește și se-ntețește.
și mă-ntorc periodic împotriva mea și a lor.
altfel e greu pe pământ
pentru un prăpădit pierdut în
sarabanda de aranjamente și ironii, de blazare altoită
pe oportunism. când războiul a și început
și toți bat câmpii despre ideologiile bezmetice
după care umblă cu limba scoasă.
când eu nu mai sunt aici și ăsta
e în definitiv singurul lucru
despre care merită scris.
și că farmacistul din zürich a fost
mai sincer și mai exact decât toți
porcii ăștia de poeți la un loc.

de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut.

din locul în care am ajuns nu mai pot
face „apostolat”. că poezia consolatoare, că singurele
noastre salvări, că anxietățile mele își vor găsi
un liman. prostii.
doar un cazan ruginit, un spațiu convulsiv
în care fierbe la foc mic toată
osânza în care m-am lăfăit ca o șopârlă
borțoasă. ca un roboțel oblu
hotărât să se extragă din utilaj înainte de a
afla ce grozăvii mai urmează.
să-mpiedic toate chestiile gogonate pe care va urma
să le spun.
pentru că se-ntețește și se-ntețește.
așa că mă decupez din fotografii, golesc
ce se mai poate goli.