Alegerea lui Dimitrie Crudu

(articolul acesta va apărea în numărul pe septembrie al revistei ieşene „Timpul”, în care va fi un dosar despre antologia Falsul Dimitrie la care mai participă Nicolae Coande; nu ştiu dacă în revistă textul va avea loc integral – m-am cam întins şi tot n-am spus cât aş fi vrut –, aşa că-l postez aici aşa cum mi-a ieşit)

Urmăresc de câţiva ani cu atenţie – şi cu satisfacţia că „generaţia de mijloc” a literaturii noastre de astăzi a ajuns în momentul maturităţii şi al consolidării unor formule – antologiile câtorva poeţi care au devenit, încet dar sigur, repere indiscutabile pentru ultimele promoţii. Nu au trecut neobservate, sunt sigur, selecţiile apărute după 2010 din poezia lui Nicolae Coande (cu două cărţi, VorbaIago şi Persona, întru totul convingătoare) şi Radu Andriescu (în cazul volumului Metalurgic, vorbim despre o carte-obiect cu o selecţie restrânsă ce impune, în ciuda unei circulaţii limitate, un discurs de prim-plan), în timp ce O. Nimigean a optat pentru o antologie masivă ce reia integral volumele publicate între 1992 şi 2007 (nu-ţi garantează nimeni nimic). Totodată, doi marginali tot mai puternici şi mai clar conturaţi cu fiecare nouă carte, Nicolae Avram şi Ionel Ciupureanu, s-au afirmat pe deplin după 2009, publicând volume despre care s-a vorbit şi s-a scris ca despre revelaţii ale ultimilor ani. Ani în care Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei a ajuns la a patra ediţie, iar poeţii „Grupului de la Braşov” au rămas printre cei mai activi scriitori şi universitari români (recenta Firul alb a regretatului Andrei Bodiu ar trebui să-i facă dreptate acestui poet veritabil şi risipitor).

În acest context apare la Editura Cartier din Chişinău antologia Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu, cuprinzând poeme din Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004) şi Eşarfe în cer (2012), câteva „poezii crude” scrise între 1988 şi 1992, două poeme inedite, „Akvika” şi „Fiecare cu alegerea sa”, urmate de Prima anexă a „Manifestului fracturist” şi de un interviu din 2013. O carte generoasă care arată aşa cum ar trebui să arate o antologie de poezie a unui autor de vârf de după 1989, care confirmă retrospectiv încrederea fără rezerve arătată de profesorii săi braşoveni de la începutul anilor ’90 (nu întâmplător cartea e dedicată memoriei lui Alexandru Muşina), contrasă în observaţia exactă a lui Gheorghe Crăciun: „Dumitru Crudu este un poet prolific, proteic (…) obsedat de o perpetuă fugă şi regăsire de sine”.

Când l-am citit prima oară pe Dumitru Crudu, la începutul anilor 2000, prima mea reacţie a fost de şoc receptiv: am înregistrat prospeţimea acelui discurs şi vitalismul pe care poetul basarabean îl pompa în textele sale, dar nu am aderat din prima la noutăţile pe care le aducea, la cotidianul contorsionat, la absurdul şi deriziunea din Falsul Dimitrie (în care intuiam o întâlnire regizată impecabil între Harms şi Samuel Beckett). Foarte prezent în contextul discuţiilor legate de apariţia „douămiismului”, deşi cu zece-doisprezece ani mai mare decât tinerii poeţi care citeau în cenaclul „Euridice” şi începeau să debuteze la Vinea, Pontica sau Timpul, l-am asociat o vreme pe Crudu beligeranţei şi entuziasmului cam ranchiunos al fracturiştilor – prin 2002-2003 Crudu participa de la distanţă la revista condusă de Marius Ianuş, părând polul mai discret, dar mai coerent şi din punct de vedere teoretic, şi ca practică textuală, al unei grupări care începuse deja să provoace (şi, în câteva rânduri, să scandalizeze) establishmentul literar, odată cu publicarea, în 1998, a „Manifestului fracturist”.

Ar fi necesare mai întâi câteva precizări orientative: în 1994, când debutează simultan cu Falsul Dimitrie (carte reeditată zece ani mai târziu, şi care dă în 2014 titlul antologiei de la Cartier) şi E închis, vă rugăm nu insistaţi, Dumitru Crudu e receptat cu oarecare dificultate, inerentă de altfel contextului literar al momentului – în acelaşi an apărea Arta Popescu (al doilea şi ultimul volum antum al lui Cristian Popescu), iar Ioan Es. Pop debuta cu Ieudul fără ieşire, aşa că toată atenţia părea îndreptată spre orientarea dominantă a momentului, reprezentată de scriitorii formaţi în cenaclul „Universitas” şi propulsaţi deopotrivă de zelul lui Laurenţiu Ulici, dar şi de PR-ul agresiv marca Dan-Silviu Boerescu. Atât de bine primită a fost în prima parte a anilor ‘90 apariţia în poezia românească a lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu sau Lucian Vasilescu, încât „90-ismul” a părut o afacere de familie a acestei grupări, excentricilor încă inclasificabili ai fenomenului (Nimigean, Andriescu, Coande, Ciupureanu, Crudu) rămânându-le să-şi aprofundeze filoanele şi păstrând astfel o motivaţie mai puternică de a se autodepăşi. În 2000, când publică antologia Podul, Ioan Es. Pop e deja un poet „clasic” al literaturii sfârşitului de secol, iar Cristian Popescu e truvabil doar cu selecţii restrânse (în Antologia generaţiei poeziei 80 a lui Alexandru Muşina sau în Poezia română actuală a lui Marin Mincu), în vreme ce Dumitru Crudu se află în centrul discuţiilor legate de apariţia unei noi generaţii literare, care pledează pentru o poezie cu un puternic sens eticist, adesea cu accente de stânga şi în care scrisul este inseparabil de biografic: „tu ai îmbătrânit / ca o privire fixă / ca o gură fără dinţi / deja / nu mai putem evita / călătoriile / în jurul becurilor aprinse / enorme / Aşa sunt şi ochii mei oare / acum / ca aceste becuri / Nu mai am poftă de nimic / de nimic / decât poate să beau / şi să mă gândesc la / cât de mult / ai îmbătrânit / t / u”.

Probabil că volumul de poezie în care „metoda” fracturistă e cel mai clar ilustrată rămâne Pooooooooooate (2004), în care Crudu face figură de poet experimental, cu o tehnică ireproşabilă, fără a rămâne însă la nivelul inovaţiei sau al provocării lingvistice fără acoperire existenţială: „timpul în care / eşti foarte / singurrrr şi / ameţeşti senzaţia de frigggg şi de / neputinţă voi căuta să nu am / niciun fel de responsabilităţi cum / era cândva / cândva eraaam cel care / sunt voi citi / sunt foarte / singurrrrr îmi vine să / urlu şi să mă agăţ cu / mâinile de tavan (...) / am trei limbi de fier în / gură / pune păr lângă uşă când mă / vezi / pune cenuşă sub / pernă când mă / auzi (...)”. Autentic, aşadar, în cel mai înalt grad, pentru că asta cereau în primul rând poeţii noului val, obsedaţi de „reinventarea emoţiei” şi de recuperarea „fiorului necontrafăcut al realităţii”, Dumitru Crudu se întorcea la poezie după opt ani ca un scriitor pe deplin format, care nu numai că adera la ideologia dominantă în cadrul promoţiei 2000, dar era, alături de mai tinerii Marius Ianuş, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu şi Domnica Drumea, unul dintre principalii ei exponenţi.

Nu-i vorbă, Crudu experimentase încă din Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente o formulă aparent minimalistă (după ce, în cărţile anterioare, îşi arătase disponibilitatea pentru ironie şi umor negru), propunând, după formula lui Marin Mincu, un discurs „(…) nud, descărnat, aproape de gradul zero”. Iată că după 18 ani intuiţiile lui Crudu se dovedesc câştigătoare – o parte importantă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea existenţială (pe care o critică leneșă și crispată a etichetat-o drept „mizerabilism”), de febricitatea şi de pregnanţa imagistică a poeziei falsului dimitrie: „Acum ochii tăi / ca două găuri în priză / Acum / bătrânii te plimbă / cu taxiul prin oraş / Acum / gura ta / ca o flacără de / brichetă / Odată / peste / cartier / planau / bărbaţii locului / Acum tu / singură ca un chibrit / unui bătrân / de 80 de ani / i se scurg / ochii / după tine / cred că el te-ar penetra şi / cu creştetul capului”.

Cumplită poezie de dragoste şi revoltă scrie în primele sale cărţi acest poet însingurat („dimitrie a iubit-o ca hârtiile care învelesc tortul / din toate părţile strângând-o cu putere în braţe / ce disperate sunt hârtiile rupte de tort ruşinate / ele îşi ascund ochii şi nu cred să mai aibă vreun / sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici / un sens (…) / dimitrie a iubit-o gol ca cerneala care nu s-a transformat / încă în cuvinte printre farfuriile care se spărgeau o / iubea iar hainele lui care se tăvăleau în glod / păreau nişte rămăşiţe de la un mare ospăţ / nişte oase aruncate la câini”). Rătăcirea sa are ceva înfiorător care ne poate spune ceva despre anvergura, la scară personală, a unei traume istorice, despre eşecul edificării omului nou (sau mai curând, în cazul lui Crudu, născut şi crescut în epoca lui Brejnev, a lui „homo sovieticus”): „îmi duc singurătatea în geamantane / acasă / trecutul genunchilor mei / anul 1967 // atâtea unghii mi-am tăiat / un drum pe care nu am mers niciodată” („dimitrie”).

Au mai trecut opt ani până la următorul volum de versuri, Eşarfe în cer, timp în care D. Crudu s-a afirmat ca dramaturg (textele sale teatrale au fost montate în opt ţări), prozator (două romane şi un volum de povestiri) şi ca voce angajată pledând de la microfonul „Europei Libere” pentru democraţie şi normalitate în Republica Moldova. Eşarfe în cer e poate cea mai surprinzătoare carte scrisă până acum de Crudu, marcând o despărţire de poezia anterioară – nicăieri până la acest lung poem, care mi s-a părut a fi cea mai „rusească” relatare confesivă din literatura recentă, nu mai fusese într-o aşa de mare măsură un scriitor compasional, eliberat de orice strategie literară. Scris dintr-o suflare, îndoliat şi cu un acut sentiment al angoasei, poemul lui Crudu (pe care antologia de faţă îl reţine integral) e zguduitor ca Moartea lui Ivan Ilici şi intens ca faimosul kaddish al lui Allen Ginsberg, iar câteva dintre secvenţele care-l alcătuiesc („Camera ei”, „Trupul”, „Stăteam la fereastră”, „Mă învârteam prin curtea”, „Stau pe un scaun”) pot intra în orice antologie de poezie românească a ultimei jumătăţi de secol.

Nu am nicio îndoială: Falsul Dimitrie e cartea unuia dintre cei mai buni scriitori români pe care-i avem.