marți, 15 mai 2012

Poem pentru cei de pe urmă

(work in progress)

Se pregătește un război.
Prin vene sângele îngroșat
va fi în curând la fel de încet ca puroiul,
când va începe să curgă în stradă vom înțelege –
au fost decenii de supraproducție
de risipă vulgară
de alienare & agonie.

Sângele nu o să valoreze mai mult decât ploaia acidă
decât sudoarea
decât sterilul.

Sângele – ieftin și imperfect ca jucăriile chinezești.

Sânge pentru petrol, speranța – cât un gunoi
adunat în ochiul care își pierde vederea.

Mâini zbârcite, mâini seci
agățându-se de armele acum inutile.

Un sfârșit oarecare.
Sub norii radioactivi. Bâiguind. Falși profeți.

Și când vom ști ce e de făcut,
nu va mai fi nimic de făcut.
Și când o să aflăm cuvântul care să ierte, acela anume
ni se va-nțepeni în gâtlej
ca o bilă de fier
care a zdrobit tot ce mai era de zdrobit.

Cu noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,
stivuiți după culoare, după religie și rasă. Țepeni
dar mândri de arta și de ororile noastre,
puse la păstrare pentru o mie de ani
sub câmpia mănoasă.

„Aici odihnește omul. Puteți admira
mâna lui fină.
Încercați să nu îl atingeți: nu este mort pe de-a întregul.
Nu îl lăsați să vă lingă mâna, atâta așteaptă
ca să vă muște.
A crezut că e veșnic
fiindcă a pictat Capela Sixtină,
ca un bun stăpân le-a împărțit celorlalți umilința și jegul;
acum în preajma lui își mai fac veacul
doar o mână de muște.

Nici un cuvânt bun care să ne descrie
în dicționarele celor de după noi.

Căci iată-ne: am mâncat toate făpturile întâlnite în cale
am umilit specii de o frumusețe nepământeană
le-am încuiat în grădini zoologice
în laboratoare
le-am smuls colții & ghearele care
ne înspăimântau până să ieșim din păduri

noi, ciuma,
noi, cei aleși
am făcut legi împotriva hulei
numai ca să putem huli mai vârtos,
am înghițit plante și animale
păduri și recife, teritorii virgine, plaje fără cusur –

o foame permanentă,
o lăcomie născută din înstrăinarea
de o lume pe care n-am înțeles-o; știindu-ne
mai aprigi decât lăcustele,
am stabilit o regulă strictă: să nu ne devorăm între noi
decât în caz de calamitate
dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori.

Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle
și zeități, culte cumplite care
să le justifice crimele.

Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită
în toate colțurile ei.

Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor
de partea lor cruzimea, organele-amputate.

În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze
în flăcări.
Rapacitatea ca unică lege.
Răceala mașinilor de cooperație.
Deschide ușa, te va lovi în plin indiferența lor.

  
„Știu, epoca asta nu e nici cea mai oarbă,
nici cea mai strâmbă din câte au fost.
Însă în parcul Lewinsky m-am așezat pe iarbă
întrebându-mă dacă mai are vreun rost.

Și am văzut leii, și am trecut printre ei.
Pe lângă cuști și garduri înalte.
Peste ruinele unui vechi adăpost.
Nici o cheie.

Iar leii se prefăceau îmblânziți:
jucau baschet, fluierau după fete,
priveau lihniți în stânga și-n dreapta, așteptând o scânteie.
Și eu printre ei, planând încet, ca un erete.

It is a challenging neighbourhood, but not because
of the immigrants, it was poor before they arrived.
(De fapt, ghidul voia să spună: dacă am vrea,
i-am termina pe toți c-un singur raid.)

Numărat, cântărit, împărțit. Excluși de
o istorie contaminată. Aici ne-am oprit.

9 comentarii:

  1. dar si tu esti leu, nu? :) cum adica 'erete'? :)

    e frumoasa, mi-a placut s-o citesc mai ales de la jumatate incolo. poate din cauza ca in prima jumatate e cu 'sangele'. mi-a placut mult cand ai zis ca ei se organizeaza in 'bresle' :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună ziua!


    Mă numesc David Benedek și scriu lucrarea mea de licență cu titlul Bloguri ca instrumente de marketing în România. Aș vreau să cercetez despre tendințele de blog din România, despre blogosferă și cel mai mult, despre activitatea bloggerilor de marketing. Dacă aveți 3 minute și vreți să ajutați un pic, vă rog să vă completați chestionarul, iar dacă aveți prieteni bloggeri, puteți să le trimiteți și pentru ei. Mulțumesc frumos!

    https://docs.google.com/spreadsheet/viewform?formkey=dGpkMlg1QnFhcTAyRzh2MWtlWDFMNlE6MQ

    RăspundețiȘtergere
  3. De-lurking to muse about how this made me think of Prattchet's theory that all stories are, sooner or later, about blood, Bradbury's visions of a sterile future, devoid of them, and Andreyev's nightmare of the universe's death, when all things, once filled with life and breath, including stories, will be no more. Neither shadow, whisper or echo. And of course, Gaiman:

    "Babycakes

    A few years back all the animals went away. We woke up one morning, and they just weren't there anymore. They didn't even leave us a note, or say good-bye. We never figured out quite where they'd gone.

    We missed them.

    Some of us thought that the world had ended, but it hadn't. There just weren't any more animals. No cats or rabbits, no dogs or whales, no fish in the seas, no birds in the skies.

    We were all alone.

    We didn't know what to do.

    We wandered around lost, for a time, and then someone pointed out that just because we didn't have animals anymore, that was no reason to change our lives. No reason to change our diets or to cease testing products that might cause us harm.

    After all, there were still babies.

    Babies can't talk. They can hardly move. A baby is not a rational, thinking creature.

    We made babies.

    And we used them.

    Some of them we ate. Baby flesh is tender and succulent.

    We flayed their skin and decorated ourselves in it. Baby leather is soft and comfortable.

    Some of them we tested.

    We taped open their eyes, dripped detergents and shampoos in, a drop at a time.

    We scarred them and scalded them. We burnt them. We clamped them and planted electrodes into their brains. We grafted, and we froze, and we irradiated.

    The babies breathed our smoke, and the babies' veins flowed with our medicines and drugs, until they stopped breathing or until their blood ceased to flow.

    It was hard, of course, but it was necessary.

    No one could deny that.

    With the animals gone, what else could we do?

    Some people complained, of course. But then, they always do.

    And everything went back to normal.

    Only…

    Yesterday, all the babies were gone.

    We don't know where they went. We didn't even see them go.

    We don't know what we're going to do without them.

    But we'll think of something. Humans are smart. It's what makes us superior to the animals and the babies.

    We'll figure something out."

    I'm sure I got myself tangled in confusing pseudo philosophy and completely missed the point.
    And I apologize for writing this in English. It's not pretentious bullshit. Well, it is that, and perhaps my 12-year-old subconscious' "look-at-me-I-read" knee jerk. *grins, goes back to lurking*

    P.S. Multumesc frumos pentru poezii, si pentru Institutul Blecher.

    RăspundețiȘtergere
  4. l-am ascultat prima data la lectura de la Scena, ma gandeam eu ca e si pe-aici. mi-a placut, mi-a placut din prima, si la recitire am ramas cu acelasi gust.
    asta e bucata mea preferata:

    Știu, epoca asta nu e nici cea mai oarbă,
    nici cea mai strâmbă din câte au fost.
    Însă în parcul Lewinsky m-am așezat pe iarbă
    întrebându-mă dacă mai are vreun rost.

    sunt si cateva locuri unde ai putea sa mai scoti cate-o adaugire, uite aici:
    ni se va-nțepeni în gâtlej
    ca o bilă de fier
    (cu care ai zdrobit tot ce mai era de zdrobit.)
    sau pe-aici:
    puse la păstrare (pentru o mie de ani
    sub câmpia mănoasă.), mai ales ca vine toata partea aceea cu 'Aici odihneste omul [...]', cam clar unde, zic eu.

    dar per total mi se pare reusit, foarte reusit. fain!

    RăspundețiȘtergere
  5. mulțumesc, Radu, sunt observații bune & utile. mă bucură asta

    RăspundețiȘtergere
  6. Polichinelle23 mai 2012, 23:28

    @ CK

    Poemul tău îmi amintește de verva smolită și de grețurile gongorice ale lui Caraion. În “Cartierul din fotografie”, de pildă:

    În 1939 - ce toamnă!
    Refugiaţii polonezi umpleau şoselele.
    Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă-a ucis-o
    şi-am colindat toată ziua oraşul.

    Casele au dansat fantastic
    şi trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
    Plouă cu stropi mari ca nişte viermi de argint.
    De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;
    femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piaţă,
    dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

    În 1939 - ce toamnă!
    Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,
    mă neliniştea complotul sceleraţilor împuşcaţi în cetate.
    Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
    şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

    Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
    pe tablele caselor?
    cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor
    părinţii pregăteau gloanţe pentru un nou război?

    Aclamat de generozitatea de a fi singur
    vizităm dimineaţa partea aceea de târg unde fusese circul primăvara
    şi unde în întunericul şi cimentul oraşului
    mi se părea
    că fetele mor de vreme ca nişte sărbători neterminate.

    Ce toamnă!
    Refugiaţii polonezi umpleau şoselele,
    femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piaţă,
    dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

    Într-o duminecă frumoasă ca un han de provincie
    au fost traversate graniţele Olandei...
    ţăranii care veneau de la sate
    au întors căruţele de la barieră;
    - strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
    şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

    RăspundețiȘtergere
  7. da, l-am iubit pe acel tânăr Caraion al Panopticumului, al Omului profilat pe cer, al Cântecelor negre...

    RăspundețiȘtergere