joi, 9 februarie 2012

Animalăuntric, de László Krasznahorkai


XIV
Totul e din nou al nostru, din nou al nostru, pentru că ne-am redobândit puterea asupra pământului, și nimic nu rămâne după bătălie, am devorat totul, am ucis totul, am distrus totul, numai pământul sterp, asta e tot ce mai există, nu mai sunt flori, nu a rămas nici măcar un fir de iarbă, nu mai sunt pajiști sau păduri oceane sau mări golfuri sau continente, doar un strat gros, neînsuflețit de cenușă peste tot ce era; nu vor mai fi munți, nu vor mai fi râuri, nimic nu se va mai înălța spre nimic de acum, și nimic nu va mai curge nicăieri, un stup de albine, un vârf de săgeată, un timbru scorojit pe pagina șapte din albumul unui colecționar, un exemplar din codul penal în care e o pagină cu un colț îndoit, nu vei mai găsi nimic din toate astea, nimic, pentru că nici măcar nu mai există orașe, și nu mai sunt străzi, și nu mai sunt turnuri, și nu mai sunt buncăre, și nu mai sunt ghețari și nici tropice, și nu mai e nimic să se topească, și nimic care să se usuce, nu vei mai găsi nici un singur nor pe cer, și nu vei mai găsi nici un soare, nici măcar o stea, pentru că nu vei mai găsi nici un cer acolo sus, pentru că nu mai există un acolo sus, și nu mai există un aici jos, doar crusta stearpă, doar acel contur sterp, un arc, un loc ce există acum doar pentru cei ca noi, pentru că orice parfum și reverberație s-au dus și nici o briză nu va mai sufla nicăieri niciodată, noi am oprit totul și am nimicit totul în ura noastră, pentru că sămânța nu mai poate răsări din materie, pentru că nu mai există nici un fel de voință care ar putea împinge ceva înainte, și nu mai sunt transformări, pentru că nu mai sunt direcții în care lucrurile să o poată lua, nimic, ceea ce făcea ca lumea să se încordeze și să se înalțe pentru totdeauna a fost spulberat pentru totdeauna, vezi, și nimic nu va mai provoca nimic vreodată, nici măcar nu mai e nimic de mâncare, și nici de băut, dar nici măcar foame sau sete nu mai există, și nici cineva căruia să-i fie sete nu mai există, și nimic nu va mai arde vreodată, și din nici o rană nu va mai țâșni sânge, pentru că nu va mai fi nimic să ardă și nimic din care să țâșnească sânge, și deci nu va mai trebui să stingi nimic, și nu va mai trebui să legi nimic, pentru că nici măcar nu mai există răni, și nici un verb nu se va mai auzi în veci, nici o amintire, nici o urmă, nici o judecată și nici o crimă, nici o pedeapsă, ultimul cuvânt a murit cu multă vreme în urmă, ca și toți cei care l-ar fi putut repeta, și asta ne e egal, pentru că noi vrem să nu rămână nici cea mai mica urmă din voi, vrem să vă retrageți, și acum deja nu mai e nici o urmă, scena e goală, și am fost noi cei care au făcut-o, și este bine așa; pentru că doar crusta stearpă a pământului mai rămâne, doar stratul gros, negru, neînsuflețit de cenușă, pe care stăm față în față, încordați, de ambele părți nimic altceva decât forță și mușchi, și nu rămâne decât o singură întrebare: care dintre noi doi va fi rege.



traducere din limba engleză
de Claudiu Komartin

8 comentarii:

  1. Cata disperare a negarii! Cata forta ca sa stergi totul si sa domneasca Nimicul...
    Imi place finalul:paradoxal si neasteptat :)

    RăspundețiȘtergere
  2. cică o să se traducă şi la noi (din maghiară). vara trecută drepturile erau deja cumpărate :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Un fragment sugestiv pentru lumea noastra actuala. Romaneasca si nu numai.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ luiza: mă cam îndoiesc că se va traduce cartea asta, el are niște romane celebre despre care se vorbește la superlativ, "Satantango" și "Melancolia rezistenței", probabil că alea sunt cele care ar putea interesa o editură mare

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iertaţi-mă că intervin (ca musca în lapte) în dialogul vostru – în septembrie am terminat de tradus „Satantango” de László Krasznahorkai, cartea a apărut recent... am văzut-o pe site-ul Editurii Curtea Veche (cu care colaborez de mai mulţi ani), acum aştept pachetul cu exemplarele revenite traducătorului... să simt şi eu mirosul literei tipărite. Pentru mine, traducerea acestui roman a însemnat o terapie psihiatrică... am reuşit să ies (iar) la suprafaţă din cea mai cumplită depresie din cei 60 de ani trăiţi până acum... Dar mi-ar face mult mai bine să citesc poezia lui Claudiu Komartin. Când am să merg în România, am să caut volumele lui (deocamdată trăiesc complet izolată, la o margine de aşa-zisă pădure din pizdit de tragică pustă ungurească) – până acum am citit doar câteva poeme excelente! Dacă doriţi un fragment/capitol drept „aperitiv” din „Satantango” – o puteţi face citind revista Familia, nr. din februarie 2012, unde a apărut în avanpremieră... apoi, fireşte, puteţi citi întregul roman. Anamaria Pop – scriitoare, traducătoare (a cca. 40 de cărţi din literatura maghiară contemporană... printre alţi autori, inclusiv: Péter Esterházy, Péter Nádas, Attila Bartis...)

      Ștergere
    2. chiar ieri am văzut pe internet coperta romanului și m-am entuziasmat imediat. aștept primele zile din 2013 ca să o cumpăr. mă bucur că ați intrat pe blogul meu, am citit câteva dintre romanele pe care le-ați tradus admirabil. mi-ar face plăcere să vă trimit câte ceva din textele mele (probabil că în 2013 voi publica un volum nou, care a devenit în ultima vreme o obsesie). dacă doriți să mai schimbăm câteva vorbe, mailul meu este ckomartin@yahoo.com

      Ștergere
    3. Şi mie mi-ar plăcea să comunicăm... oricum, azi e o zi "mare" pentru mine: e pentru prima dată în viaţa mea când am scris (?nu ştiu dacă aşa se spune?)pe un blog. Adresa mea de mail este: anamaria.pop@t-online.hu

      Ștergere
  5. da, cînd am zis "o să se traducă", mă refeream la autor, nu la o carte anume. eu aş vrea "melancolia rezistenţei", da cine ştie..

    RăspundețiȘtergere