De la o vreme, visez doar să mă aşez undeva prin preajma unui orăşel mai ieşit din ţâţâni, unde îndeletnicirile mele să nu bată prea mult la ochi. De ani buni m-am dedicat unui joc epuizant – înfrumuseţarea metodică a tuturor lucrurilor respingătoare, a ororilor dispreţuite de ceilalţi, cu care am ajuns să intru în contact doar pentru a le provoca. Pe la petrecerile din cartier, fac mereu mici demonstraţii de fascinaţie a detestabilului, fără de care viaţa mea nu mai are nici cea mai mică strălucire. Sunt privit ca un saltimbanc neverosimil, clovnul care închide în fiecare glumă, în fiecare gag, în fiecare farsă stupidă o presimţire sau un secret otrăvit. Să vină noaptea, ca o mireasă fugită de la altar, cu o insectă răbdătoare pe sânul stâng.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
foarte fain:)
RăspundețiȘtergereAsta-i legea katharsisului, Claudiu. Nu i te poţi sustrage, dacă în ea te-ai născut. Ceea ce este insuportabil în viaţă, devine fascinant şi eliberator prin artă.
RăspundețiȘtergereĂsta-i efectul pervers al literaturii, să îmbraci în cuvinte fabuloase, situaţii abjecte.
Să fie fericiţi cei care au acest dar în această singură viaţă.
XXM
interesant cum... noaptea de multe ori rezolva totul...
RăspundețiȘtergereAdică de multe ori
RăspundețiȘtergereLa nuit tous les chats son gris.
Ar fi prea simplu.