Max Blecher (1909-1938), "Jenică"

Vecinul meu, pe patul din stânga, este oltean şi poet. Sub pernă, el ţine ascuns un briceag şi un caiet de versuri. Doctorul i-a făgăduit că în ziua când va avea doisprezece ani îl va ridica să umble. Jenică şi-a notat cu grijă în „Agendă” data exactă şi, imobilizat în ghips, ca o pasăre mică trânsă în pumn, aşteaptă...
...Ţine capul puţin aplecat, sprijinit în palmă şi striveşte încruntat marea... El ştie numărul vapoarelor care trec spre Constanţa zilnic şi acel al vapoarelor care se îndreaptă spre Constantinopol; cunoaşte pe „ăla americanu de-i iese fumu' prin toate coşurile” şi anunţă savant pe vecini când trece un vapor de război – pe care îl şi clasifică după tunuri şi turele în crucişător, torpilor, distrugător sau canonieră.
- Ai vrea să călătoreşti pe mare, Jenică?
- Aş vrea, cum nu...
- Cu vaporul „ăla americanu”?
- Nu, singur într-o corabie ca Alain Gerbault.
- De unde o mai ştii şi pe asta?
- „Dăn” ziare.
Tot „dăn” ziare ştie că în Havana a fost revoluţie şi că în insula Majorca se instalează un post de radiofonie.
Curiozitatea lui este vădit estetică şi exotică: el se interesează numai de evenimentele petrecute în insulele depărtate şi cu nume sonor.
M-a întrebat dacă în insula Haiti este sanatoriu pentru tuberculoză osoasă şi de nu este „unde merg să se vindece copiii papuaşi?”
Întrebarea e cu tâlc; Jenică ar da şi briceagul de sub pernă cui i-ar aduce vecin de cură un papuaş mic cu şorţ pe burtă, păr cârlionţat şi inel de aur în nas.
Caietul de poeme nu mi l-a încredinţat decât după ce ne-am împrietenit mai bine, dar „în secret” şi numai după promisiunea mea de a nu spune ce este scris în el „nimănui, nici vântului”.
N-o să vă transcriu deci poeziile lui Jenică; asta este „secret”; vă pot însă spune că subiectele lui sunt simple, colorate şi parfumate. Jenică descrie cerul, mare şi ghiocelul.
Sentimentul intim al poetului faţă de floarea gingaşă se exprimă curat şi cinstit cam astfel:
„Mai mare dragul să-l priveşti”,
iar constatarea peisajului marin atinge limitele evidentului:
„Pe mare este linişte deplină
Doar norii de-orizont se-anină”.

Dar caietul mai conţine şi neliniştitoare tendinţi moderniste. Jenică este dadaist, însă fără s-o ştie: dadaismul lui ţine de diversitatea subtilă şi admirabilă a visului. Una din povestirile halucinante este intitulată „Calul albastru şi transatlanticul elveţian”.
Vă citez doar episodul întâlnirii:
„Calul conducea o barcă cu motor, dar văzând că merge prea încet, sări şi o luă la goană pe suprafaţa apei, apucând cu dinţii vârful catargului de-i rămase elicea vaporului în gură.”
Şi acel al miracolului:
„Când se uită în jos văzu că îşi făcuse capul patru picioare, două aripi şi o coadă şi zbura acum singur prin aer.”
Mai frumoase viziuni nici profetul Ezechiel n-a avut! Nu vă spun însă nimic mai mult. Jenică scrie în fiecare zi o pagină care este capod'operă şi dacă află editorii dau năvală să-i cumpere manuscrisul, oferindu-i bani şi glorie.
Jenică n-are nevoie de acestea, lui îi trebuie odihnă şi aerul pur al mării. Ca să se vindece şi să plece în Polinezia singur într-o corabie cu pânze imense.

(publicat pentru prima oară în "Frize", Braşov, I, 6-7, aug.-sept. 1934)