Întâlnirea cu Mazilescu

Virgil Mazilescu (1942-1984) este unul dintre foarte puţinii poeţi la care mă întorc ori de câte ori încrederea mea în poezie este zdruncinată. Atunci când, dintr-un motiv sau altul, simt că poezia se îndepărtează de mine şi că îndoiala dă buzna în edificiul meu de cărţi şi de iluzii, convingându-mă că ratez metodic toate ocaziile de a ajunge la miezul ei fierbinte, unde scrisul nu mai este nici terapie, nici exorcizare sau exerciţiu narcisiac, ci acel lucru care sapă la rădăcina fiinţei şi se ia la întrecere cu viaţa, exact când îţi dai seama că viaţa a-nceput deja să-ţi alunece printre degete.
Revin cu drag la Mazilescu, pe care l-am descoperit pe la 18 ani mulţumită profesorului meu de atunci, Octavian Soviany, şi pe care, trebuie s-o recunosc, l-am considerat un fel de ciudăţenie fascinantă, destul de departe de gusturile pe care le aveam în acea perioadă, aşa neşlefuit cum eram... Neştiind unde să-l încadrez şi alături de cine să-l aşez, Mazilescu mi-a rămas în minte – până când l-am recitit, moment din care nu aveam să-l mai părăsesc – prin câteva versuri uluitoare. Eram, de altfel, un mare pescuitor de versuri geniale, visând, fireşte, să ajung şi eu la performanţele poeţilor pe care-i iubeam în vremea aceea şi pentru care aveam un devotament uneori cam exagerat. Aşa că Mazilescu a rămas pentru mine un poet îndepărtat, pe care nu îl prea înţelegeam, iar aparenta lipsă de claritate a discursului său (dublată însă de o precizie extraordinară a oricărei sintagme şi a oricărei imagini create) mă frapa, aducându-mi un fel de insultă (fiindcă eu mai degrabă de Radu Stanca şi de Emil Botta eram îndrăgostit, până la a-i imita cu candoare), dar mă şi obliga să reţin versurile sale, care îmi tot veneau în minte, sporind misterul acestei atracţii inexplicabile: “sînt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă”, “norii au carnea bolnavă şi ei sunt singurii sfătuitori ai omului” sau “nu încape îndoială suntem fericiţi ca trestiile”.
Melancholia generosa pare să guverneze opera acestui scriitor atât de atent şi de drastic cu ceea ce a scris şi a publicat în timpul vieţii: cam 150 de poeme, adunate în patru volume publicate la distanţe de timp destul de mari. Lui Eminescu şi Bacovia (de la acesta din urmă preluând lecţia conciziei şi a parcimoniei) li se poate adăuga, într-o listă foarte scurtă a posibililor săi precursori şi maeştri, Kavafis (şi acesta un poet cu o operă restrânsă, dar esenţială pentru poezia modernă europeană), la care face adesea referire, şi a cărui Alexandrie este spaţiul în care se “joacă” unul dintre cele mai frumoase poeme ale lui Mazilescu: “m-am visat azi-noapte în alexandria / grecii de la periferie demni urmaşi ai vechilor greci / îmi datorau recunoştinţă şi multe drahme / grecii toţi ar fi trecut pentru mine mediterana // m-am visat într-o clădire albă şi dărăpănată – orb la o masă / în care au îmbătrânit fără să prindă de veste / şi câinii brutarului ianni şi orgoliul lui konstantinos / p kavafis (poet cu faimă) (...)” (alexandria). Iar de Eminescu sentimentalul – prea puţin frecventat de poeţii tineri ai ultimelor decenii – este legat Mazilescu în poemul la care, dintre toate, ţin cel mai mult, şi care mă emoţionează de fiecare dată prin reverberaţiile de mare fineţe ale confesiunii: “iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie / cu care nu mă jucasem / şi moartea ta nici astăzi n-o înţeleg / consultând dicţionarele docte / ai murit acum doi ani şi o sută patruzeci şi patru / cu alte cuvinte ai murit acum doi / ani şi o sută patruzeci şi patru de zile / apără-te / cu atotputerea nefiinţei tale / vezi că sunt dobitocul rarisim care-şi iubeşte morţii familiei / cu atât mai devotat / cu cât ei au trecut mai demult în lumea umbrelor / s-ar putea să râcâi / peste un timp în neştire lespedea ce-ţi / guvernează / putrefacţia / şi ceea ce / voi scrie va fi o cântare tristă / de iubire filială începută / cu fruntea pe masă-ntre flori acum” (iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie).
Alteori, sunt rescrise într-un limbaj simbolic episoade în care e cultivată o artă a viziunii simplificată la elementele ei esenţiale, şi în care subiectul poetic îşi asumă o ipostază tandră şi consolatoare, aşa abstras din concret cum pare, în spiritul “onirismului” cultivat şi teoretizat de prietenii săi Dimov şi Ţepeneag: “mâncau la o masă lungă şi bogată / aşa după cum este / obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi / pot să spun că m-au întâmpinat cu un tulbure salut / cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut / mâncau / ce să facă / dar mai târziu m-au învelit într-un ziar / şi neatenţi m-au pierdut pe mare / ce să facă şi ei / visaseră trei zile şi patru nopţi / insule cu neveste frumoase / şi nevestele se ştie sunt ca sufletul / dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui / despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă / ce să facă şi ei / prietenii” (mâncau la o masă lungă şi bogată).
Lecţia cea mai valoroasă pe care o oferă poezia lui Mazilescu stă în rafinamentul şi în eleganţa dicţiei în care e înfăşurată adânca sa melancolie. Sintaxa este mai mereu torsionată, versurile (în care ghiceşti un şlefuitor obsedat de perfecţiune) şi înscenările stranii, cu vagi ecouri suprarealiste, dau măsura unei poezii livreşti, lucide şi neliniştitoare, înrudită în substanţa ei cu poezia unui alt mare poet postbelic, mai ferit parcă de viziunile destabilizatoare, Mircea Ivănescu.
Fără Mazilescu, e greu de imaginat cum ar fi scris cei mai importanţi poeţi optzecişti, Ion Mureşan şi Mariana Marin, şi, mai departe, descendenţii acestora. Prin ei, şi mai ales prin volumele Va fi linişte va fi seară (1979) şi Guillaume poetul şi administratorul (1983), care sunt deja repere ale poeziei noastre din secolul XX, Virgil Mazilescu (ar fi împlinit în aprilie 67 de ani) rămâne un poet viu care poate, vorba cuiva, să schimbe destinul unui tânăr.

în Club A, citind din Mazilescu
foto: Alina Mocanu