Volumul de față, prin care „Poesis internațional” intră în
al paisprezecelea an de existență, este conceput și structurat diferit față de numerele
anterioare și marchează un moment nu doar în istoria publicației, ci și în cea
a traducerilor de poezie de la noi.
33 (1/2024) este, îndrăznesc să cred, un
număr de colecție. Am lucrat la el aproape cinci luni, înțelegând, pe măsură ce
înaintam în arhitectura lui, că m-am angajat într-o lucrare pentru realizarea
căreia ar fi fost mai înțelept să-mi fi luat cam un an, tema fiind vastă și imposibil
de acoperit integral.
Ideea
unei antologii de poezie africană postcolonială mă preocupa de ceva vreme, iar
după apariția numărului anterior mi-am luat inima-n dinți și am început să o
explorez. Sarcină ambițioasă pe care mi-am luat-o îmboldit de o nemulțumire mai
veche: știm în partea noastră de lume atât de puține despre istoria și
culturile acestui imens continent de care Europa a devenit, cel puțin începând
cu secolul al XIX-lea, legată indisolubil. Cu o populație de aproape două ori
mai mare decât a „bătrânului continent”, și care e prognozată a se dubla până
în 2050, cu o creștere economică medie care o întrece pe cea globală (dar și cu
sărăcie endemică și uriașe disparități), cu o mie (conform altor lingviști două
mii) de limbi indigene, Africa este o lume tânără și vitală (vârsta medie a
locuitorilor săi este în momentul de față 19 ani, față de aproape 45 de ani în
Europa), a cărei istorie se relevă însă a fi într-atât de veche încât o precede
pe a celorlalte continente.
Dacă
Europa în ansamblu a avut, după al Doilea Război Mondial, cea mai lungă
perioadă de pace și astâmpăr din istorie (chiar cu încordarea Războiului Rece,
urmată după Căderea Cortinei de Fier de conflictele din fosta Iugoslavie și,
din 2022 încoace, de războiul de cucerire purtat de ruși în Ucraina), continentul
african a fost în ultimele șase decenii cuprins de la un capăt la altul de
frământări majore, trecând prin lovituri de stat și războaie civile,
despotisme, dislocări forțate de populații, terorism și foamete. În același
timp, statele moderne africane sunt, în proporție covârșitoare, independente începând
de-abia din a doua parte a anilor ’50.
Supranumit „Anul Africii”, 1960 a
reprezentat o bornă, momentul mult așteptat al redeșteptării atâtor ținuturi
care fuseseră timp îndelungat guvernate, exploatate și „civilizate” de câteva
state europene ce și-au sporit exponențial bogăția din dominația lor asupra populațiilor
africane. După această dată începe istoria postcolonială a continentului, un
proces dificil și dureros care este departe de a se fi încheiat. Și din care se
nasc cele două conflicte majore ale Africilor: pe de o parte,
cu trecutul colonial și cu partajarea
întâmplătoare (și adeseori incompatibilă din punct de vedere etnic, lingvistic
și religios) de către europeni a vechilor regate, imperii și confederații
africane, iar pe de altă parte cu propriile contradicții interne ale noilor
state născute din cenușa imperiilor coloniale, contradicții pe care acestea din
urmă le-au determinat.
De aici anxietățile
inevitabile, resentimentele și confuzia societală a atâtor țări africane, dar
și dificultatea majoră a non-africanilor de a-nțelege varietatea de nuanțe a unui
peisaj fărâmițat și captivant ce păstrează în crestăturile și crevasele sale dramatismul
genezei.
Precedată
de un dosar Chinua Achebe, scriitor nigerian considerat părintele romanului
african, poet plin de nerv și eseist strălucit, și de textul subtil și revelator
al istoricului, politologului și filosofului camerunez Achille Mbembe,
antologia – pe care am croit-o ambiționând să fie cât mai cuprinzătoare și
reprezentativă pentru poezia africană a ultimelor șase decenii – cuprinde 33 de
poeți din 25 de țări. Pornisem cu gândul să conțină 20 de poeți, apoi am
lărgit-o la 25, iar în final am decis să fie 33, realizând de-abia ulterior în
ce m-am angajat (căci asta a însemnat cooptarea a 38 de poeți și traducători
români care au alcătuit o echipă strașnică; nu știu nicio antologie de poezie apărută în România care
să fie rezultatul muncii unui colectiv atât de valoros și de divers).
Trei
generații sunt reprezentate în selecția pe care am întreprins-o în urma căutărilor
și a lecturii febrile a tot ce am putut găsi, începând cu aceea a lui Christopher
Okigbo, Kofi Awonoor, Ama Ata Aidoo, Solomon Deressa și Lenrie Peters, care a
deschis calea în anii ’60, continuată de importanți
poeți ai anilor ’70-’80 (Sony Labou Tansi, Abdellatif Laâbi, Syl Cheney
Coker, Dambudzo Marechera, Amadou Lamine Sall) și până la o seamă de autori
care au debutat la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, câțiva
dintre ei încă tineri, însă cu o solidă reputație internațională, de la Iman
Mersal și Jean-Luc Raharimanana la Samira Negrouche, Fiston Mwanza Mujila, Ijeoma
Umebinyuo, Nick Makoha sau Ladan Osman.
Dintre numele mari ale literaturilor postcoloniale care s-ar
fi putut regăsi în acest volum, Wole Soyinka, primul laureat african al
Premiului Nobel pentru literatură și autorul câtorva volume de poezie, este,
înainte de toate, un important dramaturg și eseist. Lipsesc dintre țările mari
și medii ale continentului Tanzania,
Camerun și Zambia, pe care nu le-am trecut cu vederea, însă nu am reușit,
oricât m-am străduit, să ajung la poeții pe care îi aveam în vedere, pe lista
mea inițială figurând încă vreo 15 nume din aceste țări, precum și din Mauritania,
Libia, Djibouti, Burundi și Namibia, care au fost, din păcate, poduri prea
îndepărtate. Va fi probabil remarcată absența statelor în care se vorbește și
se scrie în portugheză, îndeosebi Mozambic și Angola. Acestea au o istorie și caracteristici
diferite, înscriindu-se într-o altă tradiție culturală, cea lusofonă,
amalgamată cu varii culturi autohtone, și îmi propun să revin asupra lor.
Asediate
de limbile fostelor mari imperii coloniale, limbile Africilor sunt în pericol –
cam 300, conform estimărilor, în timp ce alte 200 ar fi deja extincte, iar
aceasta este o chestiune care ar trebui să ne preocupe tot mai mult, limba
română fiind și ea amenințată în următoarea jumătate de secol de acest proces (dacă
lucrurile vor avea aceeași evoluție ca în ultimele decenii) sub tăvălugul
limbii engleze prevalente în lumea globalizată.
Nu este mai puțin adevărat că scriitorii
africani și-au găsit, de un secol încoace, sălașul natural în franceză și
engleză (excepția o constituie cele 10 țări vorbitoare de arabă, unde lucrurile
stau diferit), îmbogățind patrimoniul acestor două mari culturi cu literatura
scrisă în limba foștilor stăpâni. Nu mai vorbesc că, forțați de neașezarea și
desele violențe politice din țările lor, mulți dintre poeții pe care i-am
antologat trăiesc sau și-au petrecut o bună parte a vieții ca emigranți și
exilați în Europa și America de Nord, continuând să scrie și să lupte pentru
normalizarea societăților din care provin. De aici întrebările care se ridică
în mod firesc: unde mai este locul pe care îl poți numi acasă și ce
rezolvare își găsește acest conflict identitar în coliziunea inevitabilă pe de
o parte cu foștii cuceritori, iar pe de alta cu despotismele și războaiele
genocidare ale propriilor țări de după afirmarea independenței? Excepția,
dintre cei 33, este Lisette Lombé, poetă cu personalitate explozivă născută în
Belgia, dar cu rădăcini puternice în solul congolez – m-a interesat, în cazul
său, tocmai transformarea acestei moșteniri și formele pe care le poate ea lua într-un
nou biotop.
Voi mai
spune în încheiere că antologia propusă în nr. 33 (1/2024) vine în completarea
celor din trecut care se ocupau de Negritudine, adică de generația lui Léopold
Sédar Senghor, la care poeții din cele trei generații ulterioare au fost
obligați să se raporteze, fie prin continuitate, fie, mai ales, prin opoziție,
în spiritul expresiei critice și de o nemiloasă directețe a lui Wole Soyinka:
„Un tigru nu își proclamă tigritudinea;
el sare să își sfâșie prada”.
