stea, măr, enigmă

Am povestit mult despre tine noaptea trecută

sunt câțiva ani de când nu o mai făcusem

acum trec într-o mașină condusă de inevitabilul

tip matinal și nervos

pe lângă apartamentul în care

te-au găsit, ca pe-un copil cuibărit în el însuși,

sărbătorind cu sângele coagulat

reușita ștrengăriei macabre,

fără suflare, vânătă, greu de recunoscut

(cum te-am văzut depusă la capela din Visarion)

doar zâmbetul ți se păstrase enigmatic,

cumva năstrușnic și insondabil –

imaginea asta îmi scapără și azi pe bolta craniului,

electrizând câteva fire de păr plictisite.

fără să te preocupe asemenea frivole banalități,

nu te-ai păzit și nu ai promis nimic,

ai vrut să scrii tot ceea ce se cerea rostit,

să nu lași grozăvia nedivulgată –

și dusă ai fost într-o clipă.

„altarul” din sufrageria mea – pesemne c-ai auzit

vorbindu-se pe șoptite despre el

printre oameni care nu cunosc loialitatea

crâncenă a poeților –

e-o stea ce îți păstrează, gravate, trăsăturile

din ziua în care, zâmbindu-i amar,

despletindu-te, expunându-ți nedumerirea

și jindul de a trăi, mușcând cu toată ființa ta cea

plăpândă dintr-un măr (să fi fost roșu sau verde?

pădureț ori zemos?)

pe care prietenul tău, fotograful cu faimă,

ți l-a întins în după-amiaza de vară –

intuind o rotunjime a chipului tău

de femeie încă tânără – chip încercat de

suferințe cărora atâția se siliră să

le găsească un tâlc – ai părut să mai cauți o dată

în obiectivul rece al acelei scule nemțești

penumbra unei biografii îngemănate cu erupția

și cu dezastrul.

stea, măr, enigmă,

sprintenei uitări nu îi vom da satisfacție –

mutilarea artistului la tinerețe, atelierele tale,

aripa dreaptă și un război de o sută de ani

te trăiesc mai departe,

refuzând orice supunere și extracție

a umanului pe recile, sângeriile dale.

cândva am dansat acolo, la ani-lumină de moarte.