vineri, 17 aprilie 2020

Nora Iuga: „o simplă impresie a pielii”



          În 1982, când apărea Inima ca un pumn de boxeur, una dintre cărțile sale de poezie cele mai cunoscute (care avea să dea și titlul antologiei din 2000 de la Editura Vinea), Nora Iuga, născută în același an cu Mircea Ivănescu sau Petre Stoica, era la fel de tânără și de degajată în scrisul său ca junii săi prieteni, poeții 80-iști, care de-abia începeau să-și facă un nume.
          Când am cunoscut-o, aproape douăzeci de ani mai târziu, elev de liceu fiind, era la fel de suplă și de plină de vivacitate, și cred că Nora este primul scriitor pe care l-am cunoscut mai îndeaproape și care l-a îngăduit pe puștiul de optsprezece ani care eram cu o generozitate și un firesc dezarmante.
          Nici la optzeci și nouă de ani, câți a împlinit în ianuarie, autoarea Dactilografei de noapte nu e mai puțin prezentă și dedicată scrisului: dacă la sfârșitul anului trecut scria o autobiografie, recent s-a apucat de un nou volum de poezii....
          Recomandat de ea, am ieșit în 2005 pentru prima oară din România, într-un proiect care ne-a dus, pe dânsa, pe Adela Greceanu, Elena Vlădăreau, Constantin Virgil Bănescu, pe Teodor Dună și pe mine, după un drum care mi s-a părut neverosimil de lung cu trenul, la Viena, oraș de care voi rămâne întotdeauna legat, iar după ce Institutul Blecher a început, am ținut ca, din când în când, să fie invitată și să citească alături de câte un tânăr poet pentru care bănuiam ce poate însemna această alăturare (a făcut-o de cinci ori între 2011 și 2017, alături de, printre alții, Radu Nițescu, Amalia Cernat și Adelina Pascale – nici unul dintre ei nu împlinise, la vremea când au debutat la Institut, douăzeci de ani).
          Nora Iuga este, și-n poezie, și în proză, o scriitoare cu multe calități mai degrabă atipice pentru literatura română și un personaj fermecător, de o fenomenală vitalitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu