Alexandru

Leului i-a făcut capul buba
și de aceea trebuie să mergem la clinică,
unde dinozaurul verde e doctor.

Acum că am construit garajul,
în el poate încăpea mașinuța de jucărie
cu care mai devreme era să facem
un accident.

Pot zbura și picioarele
dacă râzi ca un crocodil la soare.
Dar asta nu ne învață la Centru.

Ce este un garaj? Ce e un crocodil?
De câte raze are nevoie o minge
ca să se transforme într-o dimineață în soare?

Șoarecele și doamna se joacă împreună
pe mochetă, Alexandru râde,
e un vârtej în care nu-i mai poți deosebi
unul de celălalt.
Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.
Unde te-ai ascuns, Alexandru?

Când ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.

Ziua mea este pe 4 octombrie,
Doamne, câte-s pe capul meu.

Acum un an, cuvintele erau prea umflate,
de-abia încăpeau în cap:
ca atunci când doamna nu se uită și
poți să bagi în gură șapte sau opt
gume de mestecat deodată.

Îmi vor crește mâinile voi putea apuca aerul
în care plutesc atîtea forme
pe care nu le putem numi.

* Mi-am amintit în cursul unei discuții cu o prietenă de poezia asta, „trăită” cu destulă vreme înainte să am chiar eu un copil, și creionată într-o primă variantă acum aproape opt ani, la capătul unei după-amieze cu mult soare petrecută alături de Iulia Stoian și de copilașii cu care lucra la Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată. Experiența aceea, precum și cele din preajma Anei Dragu, la Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” din Bistrița, au modificat substanțial niște lucruri în înțelegerea mea, care era până atunci (ca a celor mai mulți dintre noi cei care nu am avut de-a face decât ca spectatori accidentali cu tulburările din spectrul autismului) plină de clișee și de prejudecăți. Admirația mea se îndreaptă către toți cei care au avut, în ciuda tuturor piedicilor și impasurilor, puterea și abnegația să facă lucruri importante pentru semenii lor care suferă de această afecțiune, mai frecventă în zilele noastre la cei mici decât diabetul, cancerul sau sindromul Down.