Am avut în prima parte a anului trecut
ideea unei antologii de poezie care să încerce să acopere varietatea de viziuni,
orientări și discursuri ale scriiturii feminine din primele două decenii ale
secolului XXI. Am realizat însă la timp că nu sunt eu cel chemat – sau cel mai
potrivit – să o facă, iar antologia realizată de Alina Purcaru și Paula
Erizanu, Un secol de poezie română scrisă
de femei, al cărei prim volum a apărut la sfârșitul lui 2019 la Editura
Cartier, a picat la fix pentru a-mi dejuca orice părere de rău sau sentiment că
un proiect necesar a rămas doar o schiță lăsată să zacă într-un sertar.
Sunt
conștient că nu voi putea acoperi în această intervenție toate discuțiile ce pot
fi purtate pe marginea unei asemenea cărți într-o societate cu mentalități
deopotrivă retardate și revanșarde față de femei și în care discriminarea
sexuală e în continuare o problemă reală, în ciuda dezideratului, mai mult
teoretic, de a adera la valorile unei lumi liberale, democratice, eliberate de
prejudecățile de gen. Toate statisticile o arată cu claritate (de altfel, până
și Organizația Națiunilor Unite atenționa România în iulie 2017 că în țara
noastră femeile se confruntă cu violență, discriminare și prejudecăți), însă nu
le voi invoca aici, fiindcă din statistici scapă uneori acele mici amănunte
esențiale care limpezesc, simplificându-le, problemele „macro” – și oricum am
impresia că, la noi, studiile sociologice mai mult inhibă și produc reacții
virulente și discuții fără sfârșit sau concluzii rezonabile.
Sigur, nu de
„cote de gen” e nevoie în artă, ci de justețe și onestitate în receptarea
performanțelor superlative. Să le invocăm pe Amy Lowell, Gertrude Stein, Marina
Țvetaeva, Frida Kahlo, Leonor Fini, Virginia Woolf, Clarice Lispector, Sylvia
Plath, Agnès Varda, Laurie Anderson, Marina Abramović sau Zadie Smith? Nu, în
punctul în care ne aflăm, nu are nici un sens. O certitudine: „mediul literar”, establishmentul românesc al anului 2020
are, din păcate, toate trăsăturile mizerabile ce caracterizează misoginia
agresivă și intolerabilă care domină toate domeniile vieții noastre publice și
private. De aceea, cred că e corect și necesar să subliniez câteva evidențe în
legătură cu care s-a discutat și s-a scris mult și-n zadar în ultimii ani.
Prima: printre
cei șaptesprezece autori canonici studiați în școală nu se găsește nici o
scriitoare (într-o literatură care a dat prozatoare importante, de la Hortensia
Papadat-Bengescu la Gabriela Adameșteanu – ca să mă refer doar la autoare care
pentru noi sunt deja clasici imposibil de trecut cu vederea –, iar în poezie,
cel puțin în ultima jumătate de secol, poete de prim rang ca Angela Marinescu,
Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin – și lista cu siguranță nu se poate opri aici
dacă avem o minimă onestitate intelectuală și „perspectivă axiologică” asupra
literaturii recente).
În al doilea
rând, faptul că premiul Național de Poezie, purtând numele lui Mihai Eminescu
și acordat an de an fără întrerupere din 1992, nu a mai fost acordat unei poete
din 2006 (când îi fusese decernat Gabrielei Melinescu) este, oricum ai lua-o, sulfuros.
Nu de alta, dar trăim într-un mediu cultural în care poete precum Nora Iuga,
Grete Tartler, Marta Petreu sau Mariana Codruț (ca să mă refer doar la câteva
prezențe feminine consacrate și de neocolit într-o lume cât de cât conectată la
fenomenul literar contemporan), autoare care continuă să publice volume
convingătoare, și-au croit deja o operă și nu mai au nimic de dovedit sau de
adăugat pentru a fi considerate poeți dintre cei mai buni ai vremii noastre,
sunt constant ignorate până la situația absurdă și grăitoare că nici una dintre
ele nu s-a numărat măcar printre nominalizații din ultimii doi ani la Premiul
„Opera Omnia”. Nominalizați care au fost, fără excepție, bărbați. Și încă lucrurile
nu ar părea atât de sfruntate dacă toți acești masculi lirici ar fi fost
poeți-repere, însă mai bine de jumătate dintre ei sunt doar funcționari și
literatori anonimi în afara redacțiilor literare prin care s-au pripășit și a filialelor
Uniunii Scriitorilor pe care le conduc. Ce concluzie putem trage de aici?
Simplu: că după 1968 în
poezia românească nu a mai apărut nici o autoare menționabilă. Or, numai cineva
care avea încă de acum o jumătate de secol un spirit osificat și nereceptiv la
noile schimbări de paradigmă ar putea susține asta. Dar, surpriză, pe lângă
eternul și inamovibilul Nicolae Manolescu, în juriul premiului „Mihai Eminescu”
fac parte de anul acesta inși născuți în anii ’70 și chiar o cronicăreasă literară născută în 1980 (exact,
între cei șapte membri ai juriului e strecurată o singură femeie). Însă nu, să
fie clar, Uniunea Scriitorilor condusă arbitrar de Nicolae Manolescu nu are
nevoie de „cote de gen”, ci de slugi care să voteze cum li se dictează.
Reacția tinerei
poete care a câștigat pe 15 ianuarie premiul „mic” de la Botoșani, „Opus
Primum”, de a deplânge această stare de lucruri, a fost întâmpinată în sala Casei
Sindicatelor, unde se ținea festivitatea de decernare, cu o ostilitate greu de
descris (Anastasiei Gavrilovici i s-a strigat din sală „Să-ți fie rușine!”, iar
organizatorul evenimentului și înalții prelați ai Uniunii Scriitorilor care
ședeau ca niște viziri în primul rând i-au strigat printre dinți:
„Treci direct la poem!”).
Dacă nici ăsta
nu e sexism, atunci chiar nu știu ce mai poate fi numit astfel. În primul număr
al oficiosului „România literară” (a cărei redacție se confundă acum, după
înlocuirea din juriul Premiului „Opera Omnia” a unor critici eminenți precum
Ion Pop, Mircea Martin, Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan cu simbriașii lui
Nicolae Manolescu), adâncirea în ordură s-a petrecut fără întârziere:
„Nu sunt bărbații de vină dacă, în
vederea invocatei vizibilități, multe dintre consoarte au pus mânuța în
scăldătoare pe creionul dermatograf în locul aceluia de scris” (rânduri anonime
semnate Cronicar, adică asumate de redacţie, Cronicar fiind un pseudonim
colectiv). Chiar m-am întrebat după această mostră (oare a câta?) de mitocănie
și talibanism: oare ne situăm
cultural mai aproape de Franța, Germania și Marea Britanie sau de Arabia
Saudită, Iran și Afganistan? Și încă ceva: cum se simte o femeie care girează acest comportament și
tace mâlc atunci când o alta este atacată atât de infect, când unei surate i se
bagă pumnul în gură? E, desigur, aceasta o întrebare retorică, procesele de
conștiință ale doamnei Gabriela Gheorghișor nu cred să le depășească în
profunzime și intensitate pe ale Suzanei Gâdea.
Să pornim,
așadar, de aici. Un secol de poezie
română scrisă de femei (volumul I. 1990-2019) depășește, și e foarte bine
că antologatoarele au gândit-o așa, intenția mea de a prezenta doar scriitura
feminină de după 2000. Fiindcă pentru a se ajunge la cărțile scriitoarelor care
au apărut în poezia românească de la începutul secolului XXI e necesar să treci
prin experiențele de cutezanță și înnoire expresivă ale poetelor din anii ’90,
care au anticipat (în câteva cazuri cu rezultate întru
totul relevante pentru evoluția poeziei românești din ultimele trei decenii) și
au ranforsat scriitura celor de după ele.
Antologia se
deschide cu unul dintre poemele Simonei Popescu din Xilofonul și alte poeme (1990) – astfel, se face o legătură
naturală, prin intermediul Grupului de la Brașov din care aceasta a făcut parte
alături de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, cu optzecistul
Alexandru Mușina, care cred că a avut în perioada începuturilor un rol foarte
important în contaminarea cu morbul poeziei (care, la fel ca în cazul lui
Mușina, la Simona Popescu vine cu o mare curiozitate, un ascuțit spirit polemic
și agudezza).
Irina Nechit, autoare a șapte cărți de poezie (de la Șarpele mă recunoaște, 1992 până la
antologia Un om de succes și alte
pierderi, 2018), prea puțin știută și mult subestimată de partea aceasta a
Prutului, e prezentă cu două poeme, unul din 1996, altul din 2010, care nu prea
îi fac dreptate.
O reală bucurie să o citesc pe Judith Mészáros, despre care
am mai scris și care a fost în poezia anilor ’90 un meteorit ce trebuie
neapărat recuperat (pentru reverberațiile etice ale scrisului său, împletite pe
o poetică a beatitudinii și a reveriilor onirice, nelipsită de tentația spre
biografismul dens, nevrotic și lipsit de compromisuri) – cele două cărți ale sale, în special formidabila Îngeriada (1993), încă se așteaptă
reeditate.
Urmează Ruxandra
Cesereanu, o puternică și asumată conștiință a culturii noastre din ultimii
douăzeci și cinci de ani, prezentă cu o poezie din Grădina deliciilor (1993), două din Coma (2008), precum și cu un scurt fragment din cartea cea mai
recentă (care probabil marchează un moment crucial în traiectoria sa poetică),
manifestul Scrisoare către un prieten și
înapoi către țară (2018).
Rodica
Draghincescu, una dintre cele mai „scandaloase” poete din anii ’90 – căci violent detabuizantă, recuperând pe cont propriu o
speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat –, e antologată de Purcaru
& Erizanu cu doar două poeme, ce-i drept mai lungi, cel mai recent din FRAHT (2018), cartea cu care a revenit
la poezia în românește după optsprezece ani în care și-a făcut un renume ca
scriitoare de limbă franceză.
Sunt reluate
trei poeme ale Savianei Stănescu (despre care D.-S. Boerescu scria cândva că
este „poeta care desfiinţează (…) definitiv mitul «poeziei feminine», atât de
persistent în lirică din anii ‘60 până azi”), autoare a trei volume bine
receptate înainte de a emigra, devenind o reputată dramaturgă de limba engleză,
și a cărei antologie recentă, Cântând ei
construiau o cușcă (2017), este de explorat nu doar din rațiuni de istorie
literară – fără unele dintre ecorșeele sale și ale Rodicăi Draghincescu din
anii ’90 (alături de experiența marginalilor Constantin Acosmei și
Dumitru Crudu, care sunt deja poeți-emblemă pentru ultimele promoții), poeții fracturiști nu ar fi împins, la începutul
deceniului următor, cu aceeași temeritate îngemănată cu cruzimea limitele limbajului poetic.
Savianei
Stănescu îi urmează Svetlana Cârstean, poate cea mai admirată poetă din generația
de mijloc de azi, cu o selecție mai consistentă din Floarea de menghină (2008), debutul său îndelung amânat, și din Gravitație (2015), iar cine urmărește
poezia contemporană știe că următorul său volum, din care a avut în ultimii
câțiva ani lecturi entuziasmante, este așteptat cu cel mai viu interes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu