vineri, 31 ianuarie 2020

Akashinga (I)

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 1004 / 30 ianuarie - 5 februarie 2020)



          Am avut în prima parte a anului trecut ideea unei antologii de poezie care să încerce să acopere varietatea de viziuni, orientări și discursuri ale scriiturii feminine din primele două decenii ale secolului XXI. Am realizat însă la timp că nu sunt eu cel chemat – sau cel mai potrivit – să o facă, iar antologia realizată de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, al cărei prim volum a apărut la sfârșitul lui 2019 la Editura Cartier, a picat la fix pentru a-mi dejuca orice părere de rău sau sentiment că un proiect necesar a rămas doar o schiță lăsată să zacă într-un sertar.
          Sunt conștient că nu voi putea acoperi în această intervenție toate discuțiile ce pot fi purtate pe marginea unei asemenea cărți într-o societate cu mentalități deopotrivă retardate și revanșarde față de femei și în care discriminarea sexuală e în continuare o problemă reală, în ciuda dezideratului, mai mult teoretic, de a adera la valorile unei lumi liberale, democratice, eliberate de prejudecățile de gen. Toate statisticile o arată cu claritate (de altfel, până și Organizația Națiunilor Unite atenționa România în iulie 2017 că în țara noastră femeile se confruntă cu violență, discriminare și prejudecăți), însă nu le voi invoca aici, fiindcă din statistici scapă uneori acele mici amănunte esențiale care limpezesc, simplificându-le, problemele „macro” – și oricum am impresia că, la noi, studiile sociologice mai mult inhibă și produc reacții virulente și discuții fără sfârșit sau concluzii rezonabile.
Sigur, nu de „cote de gen” e nevoie în artă, ci de justețe și onestitate în receptarea performanțelor superlative. Să le invocăm pe Amy Lowell, Gertrude Stein, Marina Țvetaeva, Frida Kahlo, Leonor Fini, Virginia Woolf, Clarice Lispector, Sylvia Plath, Agnès Varda, Laurie Anderson, Marina Abramović sau Zadie Smith? Nu, în punctul în care ne aflăm, nu are nici un sens. O certitudine: „mediul literar”, establishmentul românesc al anului 2020 are, din păcate, toate trăsăturile mizerabile ce caracterizează misoginia agresivă și intolerabilă care domină toate domeniile vieții noastre publice și private. De aceea, cred că e corect și necesar să subliniez câteva evidențe în legătură cu care s-a discutat și s-a scris mult și-n zadar în ultimii ani.
Prima: printre cei șaptesprezece autori canonici studiați în școală nu se găsește nici o scriitoare (într-o literatură care a dat prozatoare importante, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Gabriela Adameșteanu – ca să mă refer doar la autoare care pentru noi sunt deja clasici imposibil de trecut cu vederea –, iar în poezie, cel puțin în ultima jumătate de secol, poete de prim rang ca Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin – și lista cu siguranță nu se poate opri aici dacă avem o minimă onestitate intelectuală și „perspectivă axiologică” asupra literaturii recente).
În al doilea rând, faptul că premiul Național de Poezie, purtând numele lui Mihai Eminescu și acordat an de an fără întrerupere din 1992, nu a mai fost acordat unei poete din 2006 (când îi fusese decernat Gabrielei Melinescu) este, oricum ai lua-o, sulfuros. Nu de alta, dar trăim într-un mediu cultural în care poete precum Nora Iuga, Grete Tartler, Marta Petreu sau Mariana Codruț (ca să mă refer doar la câteva prezențe feminine consacrate și de neocolit într-o lume cât de cât conectată la fenomenul literar contemporan), autoare care continuă să publice volume convingătoare, și-au croit deja o operă și nu mai au nimic de dovedit sau de adăugat pentru a fi considerate poeți dintre cei mai buni ai vremii noastre, sunt constant ignorate până la situația absurdă și grăitoare că nici una dintre ele nu s-a numărat măcar printre nominalizații din ultimii doi ani la Premiul „Opera Omnia”. Nominalizați care au fost, fără excepție, bărbați. Și încă lucrurile nu ar părea atât de sfruntate dacă toți acești masculi lirici ar fi fost poeți-repere, însă mai bine de jumătate dintre ei sunt doar funcționari și literatori anonimi în afara redacțiilor literare prin care s-au pripășit și a filialelor Uniunii Scriitorilor pe care le conduc. Ce concluzie putem trage de aici? Simplu: că după 1968 în poezia românească nu a mai apărut nici o autoare menționabilă. Or, numai cineva care avea încă de acum o jumătate de secol un spirit osificat și nereceptiv la noile schimbări de paradigmă ar putea susține asta. Dar, surpriză, pe lângă eternul și inamovibilul Nicolae Manolescu, în juriul premiului „Mihai Eminescu” fac parte de anul acesta inși născuți în anii ’70 și chiar o cronicăreasă literară născută în 1980 (exact, între cei șapte membri ai juriului e strecurată o singură femeie). Însă nu, să fie clar, Uniunea Scriitorilor condusă arbitrar de Nicolae Manolescu nu are nevoie de „cote de gen”, ci de slugi care să voteze cum li se dictează.
Reacția tinerei poete care a câștigat pe 15 ianuarie premiul „mic” de la Botoșani, „Opus Primum”, de a deplânge această stare de lucruri, a fost întâmpinată în sala Casei Sindicatelor, unde se ținea festivitatea de decernare, cu o ostilitate greu de descris (Anastasiei Gavrilovici i s-a strigat din sală „Să-ți fie rușine!”, iar organizatorul evenimentului și înalții prelați ai Uniunii Scriitorilor care ședeau ca niște viziri în primul rând i-au strigat printre dinți: „Treci direct la poem!”).
Dacă nici ăsta nu e sexism, atunci chiar nu știu ce mai poate fi numit astfel. În primul număr al oficiosului „România literară” (a cărei redacție se confundă acum, după înlocuirea din juriul Premiului „Opera Omnia” a unor critici eminenți precum Ion Pop, Mircea Martin, Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan cu simbriașii lui Nicolae Manolescu), adâncirea în ordură s-a petrecut fără întârziere: „Nu sunt bărbații de vină dacă, în vederea invocatei vizibilități, multe dintre consoarte au pus mânuța în scăldătoare pe creionul dermatograf în locul aceluia de scris” (rânduri anonime semnate Cronicar, adică asumate de redacţie, Cronicar fiind un pseudonim colectiv). Chiar m-am întrebat după această mostră (oare a câta?) de mitocănie și talibanism: oare ne situăm cultural mai aproape de Franța, Germania și Marea Britanie sau de Arabia Saudită, Iran și Afganistan? Și încă ceva: cum se simte o femeie care girează acest comportament și tace mâlc atunci când o alta este atacată atât de infect, când unei surate i se bagă pumnul în gură? E, desigur, aceasta o întrebare retorică, procesele de conștiință ale doamnei Gabriela Gheorghișor nu cred să le depășească în profunzime și intensitate pe ale Suzanei Gâdea.
Să pornim, așadar, de aici. Un secol de poezie română scrisă de femei (volumul I. 1990-2019) depășește, și e foarte bine că antologatoarele au gândit-o așa, intenția mea de a prezenta doar scriitura feminină de după 2000. Fiindcă pentru a se ajunge la cărțile scriitoarelor care au apărut în poezia românească de la începutul secolului XXI e necesar să treci prin experiențele de cutezanță și înnoire expresivă ale poetelor din anii ’90, care au anticipat (în câteva cazuri cu rezultate întru totul relevante pentru evoluția poeziei românești din ultimele trei decenii) și au ranforsat scriitura celor de după ele.
Antologia se deschide cu unul dintre poemele Simonei Popescu din Xilofonul și alte poeme (1990) – astfel, se face o legătură naturală, prin intermediul Grupului de la Brașov din care aceasta a făcut parte alături de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, cu optzecistul Alexandru Mușina, care cred că a avut în perioada începuturilor un rol foarte important în contaminarea cu morbul poeziei (care, la fel ca în cazul lui Mușina, la Simona Popescu vine cu o mare curiozitate, un ascuțit spirit polemic și agudezza).
Irina Nechit, autoare a șapte cărți de poezie (de la Șarpele mă recunoaște, 1992 până la antologia Un om de succes și alte pierderi, 2018), prea puțin știută și mult subestimată de partea aceasta a Prutului, e prezentă cu două poeme, unul din 1996, altul din 2010, care nu prea îi fac dreptate.
O reală bucurie să o citesc pe Judith Mészáros, despre care am mai scris și care a fost în poezia anilor ’90 un meteorit ce trebuie neapărat recuperat (pentru reverberațiile etice ale scrisului său, împletite pe o poetică a beatitudinii și a reveriilor onirice, nelipsită de tentația spre biografismul dens, nevrotic și lipsit de compromisuri) – cele două cărți ale sale, în special formidabila Îngeriada (1993), încă se așteaptă reeditate.
Urmează Ruxandra Cesereanu, o puternică și asumată conștiință a culturii noastre din ultimii douăzeci și cinci de ani, prezentă cu o poezie din Grădina deliciilor (1993), două din Coma (2008), precum și cu un scurt fragment din cartea cea mai recentă (care probabil marchează un moment crucial în traiectoria sa poetică), manifestul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018).
Rodica Draghincescu, una dintre cele mai „scandaloase” poete din anii ’90 – căci violent detabuizantă, recuperând pe cont propriu o speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat –, e antologată de Purcaru & Erizanu cu doar două poeme, ce-i drept mai lungi, cel mai recent din FRAHT (2018), cartea cu care a revenit la poezia în românește după optsprezece ani în care și-a făcut un renume ca scriitoare de limbă franceză.
Sunt reluate trei poeme ale Savianei Stănescu (despre care D.-S. Boerescu scria cândva că este „poeta care desfiinţează (…) definitiv mitul «poeziei feminine», atât de persistent în lirică din anii ‘60 până azi”), autoare a trei volume bine receptate înainte de a emigra, devenind o reputată dramaturgă de limba engleză, și a cărei antologie recentă, Cântând ei construiau o cușcă (2017), este de explorat nu doar din rațiuni de istorie literară – fără unele dintre ecorșeele sale și ale Rodicăi Draghincescu din anii ’90 (alături de experiența marginalilor Constantin Acosmei și Dumitru Crudu, care sunt deja poeți-emblemă pentru ultimele promoții), poeții fracturiști nu ar fi împins, la începutul deceniului următor, cu aceeași temeritate îngemănată cu cruzimea limitele limbajului poetic.
Savianei Stănescu îi urmează Svetlana Cârstean, poate cea mai admirată poetă din generația de mijloc de azi, cu o selecție mai consistentă din Floarea de menghină (2008), debutul său îndelung amânat, și din Gravitație (2015), iar cine urmărește poezia contemporană știe că următorul său volum, din care a avut în ultimii câțiva ani lecturi entuziasmante, este așteptat cu cel mai viu interes.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu