vineri, 5 aprilie 2019

Istanbul Offline International Poetry Festival


        Am ajuns la Istanbul în toamna lui 2009, cu proiectul Word Express (blogul ăsta încă poate depune mărturie despre acel moment, toată  trebușoara întâmplându-mi-se, și încercând eu cu emoții și stângăcii să o documentez, la vreo șanse luni după ce publicasem al treilea volum de poezie, Un anotimp în Berceni, și am pornit în ideea promovării lui pagina cu același nume, de care nu m-am lăsat în aproape zece ani). Word Express fost o inițiativă foarte ambițioasă și având parte de un buget amețitor (încă nu venise criza, s-ar spune – o a treia ediție nu a mai avut loc, dar pentru a doua am fost bucuros să-i pot recomanda pe Radu Vancu și pe Augustin Cupșa), reunind scriitori (cu toții tineri pe atunci) din peste douăsprezece țări, ideea fiind crearea unei comunități internaționale, ceea ce treaba pusă la cale de Alexandra Büchler, directoarea organizației britanice Literature Across Frontiers, a reușit în bună măsură. Adela Greceanu și cu mine am participat atunci din partea României, și am fost într-o călătorie cu trenul prin Balcani pe ruta București  Sofia  Salonic  Istanbul (o nebunie pe care nu știu dacă aș mai repeta-o prin părțile noastre în care calea ferată e ceva feroce și aventuros). Atunci am descoperit câțiva tipi care mi-au rămas prieteni statornici, și au ajuns toți să fie traduși și publicați în România, în primul rând Gökçenur Ç. (Turcia), Ivan Hristov (Bulgaria) și Marko Pogačar (Croația), care cred că-s azi printre poeții de top din Europa contemporană. Printre ei și Efe Duyan, apoi reactivul și belicosul macedonean Igor Isakovski, sârbul Milan Dobričić (care mi-a devenit editor la Belgrad, înainte să emigreze și el în Germania) sau delicata Katerina Iliopoulou din Atena.
        Odată premisele descoperirii reciproce stabilite, și hotărâți (câțiva dintre noi, care ne avuseserăm cel mai bine) să continuăm în pofida granițelor despărțitoare (geografice, dar mai ales idiomatice) ideile și proiectele începute cu un an mai devreme, ne-am întors în vara lui 2010, chiar în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud, în Büyükada, o insulă aparent ireală din Marea Marmara în care am stat aproape o săptămână și am lucrat la aproprieri și traduceri reciproce. A fost unul dintre momentele determinante pentru multe dintre cele ce mi s-au întâmplat mai apoi în viață: serile din Büyükada, la finele programului de lucru (și după ce stăteam la povești, la băut, la meciuri destul de insipide sau la toate astea la un loc), lucram în camera mea la primul număr al revistei „Poesis internațional”, care avea să apară la puțină vreme după ce m-am întors acasă. Atunci avea să se strângă prietenia mea cu poetul, traducătorul, editorul și inginerul Gökçenur Ç. (în casa căruia din Bakırköy am mai rămas o vreme după atelier  și unde am scris cel puțin un poem care încă îmi place), cu el căruia i-am tradus în urma unor discuții lungi și  într-un anume sens  călăuzitoare primele poeme (după cum poate se știe, fiindcă Gökçe a ajuns să fie destul de cunoscut la noi în cercurile de cunoscători ai poeziei contemporane, i-am tradus după șase ani o carte întreagă în românește – ceea ce de altfel a făcut și el în Turcia cu o selecție din poemele mele), atunci m-am certat și m-am împăcat cu Igor, repezitul, furtunosul Igor Isakovski, care, cu mai bine de zece ani mai mare decât mine, mi-a vorbit într-o seară pe malul mării despre opțiuni și responsabilități, despre muncă perseverentă și prefaceri, Igor care făcea cam tot ceea ce fac eu acum (poet, editor, traducător și călător perseverent, aparent fără limite cu energia pe care o cheltuia, dar și în viciile sale, pe care nu și le înfrâna câtuși de puțin). Tot atunci am încheiat, penibil (căci pe e-mail) și totuși eliberator, o relație care dura de cinci ani, și care devenise toxică, iar Laura a făcut foarte bine că a tăiat nodul ăla care se strângea în jurul nostru tot mai tare – poveștii ăsteia (mai exact: felului în care am reușit, la o vârstă al naibii de complicată, să trec peste asta după o jumătate de an infernală), complicate cu morțile din 2009, respectiv 2010, ale lui Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici, se datorează scrierea Cobalt-ului, dar ăsta e deja un alt film.
        A urmat, în septembrie 2012, participarea la un festival internațional de poezie cu doar opt invitați străini, unde țară invitată era Olanda, prilej cu care i-am cunoscut și m-am împrietenit cu mai mulți autori substanțiali, în special cu scoțianul Bill Herbert și cu Menno Wigman, o figură extraordinară, care era pe atunci poetul orașului Amsterdam, cu care am vorbit o sumedenie (a fost un șoc să aflu de moartea lui la-nceputul lui 2018, când tocmai mă pregăteam să-i scriu pentru a-i spune că Anastasia îi tradusese un poem din cartea pe care el mi-o dăduse atunci, Zwart als kaviaar / Black as Caviar, și-l publicase în rubrica pe care o ținea pe bookaholic). Am avut atunci trei lecturi, dintre care una dintre cele mai copleșitoare avute vreodată, în Basilica Cistern (Yerebatan Sarnıcı), păstrez destule amintiri din zilele acelea de toamnă blândă pe Bosfor, și chiar câteva fotografii foarte însorite (cu excepția, poate, a acelora din vechiul rezervor de apă al orașului, construit pe vremea lui Iustinian).
        În 2015 mi-a apărut Bir Garip Roman, ocazie cu care am fost la uriașul lor târg de carte și am intrat pentru prima oară în DAM, centrul cultural inventat de Gökçenur & Co. la ultimul etaj al unei clădiri de pe Istiklal, am citit atunci împreună cu Radu Vancu – lui i-a apărut varianta în limba turcă a Frânghiei înflorite (Çiçek Açan Urgan–, ba cred că am și cântat, destul de fals, dar simpatic pentru gazdele noastre, un cântec de pe la noi.
        Un an mai târziu, tot mai interesați de poezia românească, și dorind să mai afle și de alți poeți în afara celor pe care îi știau deja, prietenii mei turci au organizat, cu sprijinul destul de discret al ICR Istanbul, un atelier de traduceri pentru care i-am înrolat pe Teodora Coman, Svetlana Cârstean și Dan Coman (și da, a fost destul de surprinzător pentru cei de-aici că cei doi Coman nu sunt soț și soție, dar până la urmă i-am convins să le dea camere separate). Am prins la Istanbul un atentat (zbârnâiau în draci telefoanele să confirmăm că suntem bine, deși grozăvia se întâmplase la kilometri buni de locul unde lucram noi, la DAM sau la ICR-ul nostru din Taksim), iar rezultatul imediat a fost publicarea poemelor lui Efe Duyan, Nilay Özer, Erkut Tokman, Kadir Aydemir în Poesis internațional nr. 18 (2/2016), pag. 195-214, iar ale noastre într-o revistă ochioasă care apare în Istanbul, iar Erkut, un mare îndrăgostit de literatura românească, a citit la ediția 143, din noiembrie 2016, a Institutului Blecher.
        Mă întorc, așadar, la Istanbul, invitat la Offline International Poetry Festial, care își propune și sărbătorirea a zece ani de la înfrățirea noastră. Festivalul ține între 4 și 6 aprilie, și are ca focar DAM, care între timp a devenit unul dintre locurile în care se-ntâmplă lucruri extraordinare în lirica din Istanbul, ateliere internaționale și petreceri de poezie și muzică. Din România mai sunt invitați Radu Vancu, Anastasia Gavrilovici și excelenții poeți maghiari transilvăneni Benji Horvath și André Ferenc, ce au participat de-a lungul săptămânii la un atelier cu alți doi poeți maghiari (Anna Terek din Serbia și Hajnal Csilla Nagy din Slovacia), invitatul de onoare al festivalului fiind reputatul poet turc Metin Celal.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu