Mă pregătesc pentru o viață îndelungată

          Mă pregătesc pentru o viață îndelungată, Robert, și de-aia îi citesc avid pe poeții greci și latini și mă-ncurajez cum pot scriind versuri demodate și bravând în discuții pe facebook cu scepticii generației mele (să putem turna toate fobiile și anxietațile și frământarea în forme asumabile existențial, până la ultima silabă, îi vânturam de curând unuia dintre ei, căruia cred că i s-a acrit de orice fandoseală, fiindcă viața l-a futut din toate pozițiile, și apoi mă întreb și eu cât din ce spun e adevărat, și dacă nu cumva căutarea asta a unor piedici care să mă rețină din vorbărie și lamentații nu e autoiluzionare sau pamplezir, tabiet de ins care nu mai are nimic nou, dacă o fi avut vreodată, de zis) – îți răspund cu mare întârziere, știu, la întrebarea (pe care de fapt nici nu mi-ai mai pus-o în ultimii ani) care a stăruit mereu, chiar și fără să mi-o adresezi direct, în expresia ta când vedeai fervoarea nostimă cu care scriu și public, și fiindcă m-am fâstâcit mereu când venea vorba să-ți explic pragmatic, neezitant motivul pentru care mă îndeletnicesc cu treaba asta (atât de narcisistă și zdrăngănitoare, admit) pe care n-ai prea-nțeles-o niciodată la fratele tău mai mic.
          Știu, e și cochetărie când îți scriu așa, în realitate aș fi vrut să încep prin a spune: mă pregătesc pentru o viață îndelungată ca a poetului Catul, dar poate că referința ar fi rămas opacă (numai dacă nu ai fi considerat că merită o scurtă căutare pe wikipedia, iar atunci ai fi înțeles repede că mă alint, așa că să nu mergem acolo), și de fapt nu la Catul m-am gândit mai întâi, ci la poetul în legătură cu care unii spun că-i semăn mult – el vorbea, mi s-a povestit, îndeajuns de convins despre viața lungă pe care-o avea înainte, și chiar scrisul lui se fortificase, era migălos și strunit ca al oricărui om pe care-l așteaptă ani mulți și frumoși – și, ce să vezi, a murit pe loc într-un accident de mașină când avea cu doi ani mai mult decât vârsta mea de acum.
          Însă nu vreau să-ți vorbesc acum nici despre imprevizibil, nici despre rafalele de autoiluzionări cu care ne mitraliem adesea când ne privim în oglindă, sau despre teamă (am scris din teamă? din exasperare? dintr-un preaplin? – până la urmă toate clarificările astea sunt insuficiente și al dracului de artificiale), mai degrabă despre cum nu reușesc în scrisul ăsta al meu să clarific nimic, nu-mi iese, pentru că nu fac nici acum față trăitului, și cele mai comune întâmplări și imagini mă prăbușesc în mine și-mi dau peste cap toate încercările de calm, lux și ce o mai fi la care lucrez cam degeaba, despre inabilitatea de a mă strecura printre diferitele forme de violență și rapt al candorii la care-s și eu, ca tot omul, supus de lumea asta, pentru că îmi lipsește ceva, și zău că nu știu ce și mi-e că nici n-o să aflu vreodată. (Și o să tot aștept în zadar, ca ruda aia mofluză și scăpătată.) Pom n-am sădit, fântână nu am săpat, iar când aud câte un bizon literar vorbind despre cărțile pe care le-a scris ca despre copiii lui îmi vine să pun mâna pe levier.
          Distanța dintre noi crește vertiginos: fiul tău are aproape vârsta la care au început la mine crizele și hachițele – și când s-a intensificat furia aceea de a scrie, deci de a rezolva, prin transcrierea stărilor prăpăstioase și a contradicțiilor pe care le trăiam, tot ceea ce nu puteam obține prin acțiune concretă. Între timp am înțeles că scrisul care contează nu poate fi decât acțional, nu doar ca o sumă de strategii de repliere, ci în sensul unei intervenții asupra realului – o chestie destul de abstractă, îmi dau seama, pentru cineva care n-a fost interesat în mod special de genul ăsta de explorare. Și uite cum fac vorbe și iar vorbe, toate ocolurile astea pline de precauții, când de fapt vreau să-ți povestesc o întâmplare trăită recent, un episod în definitiv banal care mi s-a întipărit în minte.
          Săptămâna trecută, în pauza unui atelier pe care îl țineam la Muzeul Literaturii, am tras într-un local din apropiere cu poeți veniți de la Iași, Oradea, Brașov, Chișinău, stăteam acolo și erau cu toții vioi și volubili, iar eu nu mă puteam concentra pe nimic din ce se vorbea în cercul acela – la masa alăturată, într-o încordare pe care am simțit-o de la-nceput teribilă și tumefiantă, un bărbat de vreo 40 de ani, alienat, nevrotic sau suferind de o tulburare ce-l făcea volatil și foarte impulsiv, se așezase împreună cu tatăl său, un om trist, împuținat, a cărui voce calmă și diminuată (ca de catifea și de praf de pușcă înghețat, vorba lui Mircea Ivănescu) reușea cu greu să domolească accesele de mânie, hiperactivitatea și confuzia crescândă a fiului, căruia trebuia să-i înfrâneze clipă de clipă ieșirile nervoase, să-l reasigure, să-l readucă acolo, în focarul ăla de existență împărtășită până la ultimul zvâcnet – totul era la limita suportabilului, aveam impresia că masa va fi răsturnată dintr-un moment în altul, farfuriile, tacâmurile, coșul cu pâine izbite de perete într-o secundă de neatenție a bătrânului, atunci când veghea lui ar fi slăbit și între ei s-ar fi surpat legătura totală ce-l ține (de câtă vreme?) la suprafață pe băiat. Ce s-ar întâmpla, ce se va întâmpla când omul acela blând s-ar prăbuși, iar între ei s-ar căsca o prăpastie, cum va mai putea atunci, mă întrebam, să-l apere de asediul neîncetat al lumii, ce-l va mai putea smulge din febrele și din rătăcirile sale pe fiu, pentru ce, Doamne, blestemul ăsta, cât timp voi mai putea avea grijă de monstrul meu drag?, credeam că aș putea citi pe chipul lui întrebările astea dacă aș fi avut curajul să-i caut privirea, dar eu dădeam pe gât pahar după pahar și înțepenisem acolo, cu siguranță proiectam mult și mă gândeam la fii și la tați, la tata, la tine, și la toate ezitările, lașitățile și ieșirile noastre-n decor. Cum poate fi cântărită disperarea, cât de mult rezistă un om în devotament și în sacrificiul de sine, cuvintele astea pe care le folosim așa de impropriu și de lejer, înainte ca din el să rămână doar o carcasă expusă, o coajă îndoliată plutind pe suprafața apei, printre crocodili, iată, monstrul a fost hrănit, iar lumea lui și-a mai amânat puțin inevitabila spulberare, cineva plătește nota și-l poartă mai departe pe cel vulnerabil prin craterele în care s-ar putea rătăci-n orice clipă, ținându-l foarte strâns de o sfoară subțire și fragilă, ca pe un zmeu în vreme de furtună.
          Și mă tot gândesc de atunci: dacă monștrii suntem de fapt noi, cei liberi să facem orice, chiar și să ne extragem din peisaj, așa, plini de zgura faptelor noastre mărunte, a tuturor alegerilor lamentabile pe care le-am făcut, cu sentimentul că am rămas cerebrali și intacți, consimțind la înceata ocupare a vieților noastre de niște trupe neiertătoare și vicioase, păcălindu-ne până la capăt că totul e-n regulă și la locul lui? Să-mi ierți vorbăria asta fără cap și coadă, fiindcă despre mine nu știu să vorbesc mai limpede de atât. Poate o să treacă, poate că o să reușesc odată să sortez, cu sau fără literatură, cu sau fără atâtea incertitudini, toate lucrurile contradictorii și toate imaginile pe care le-am adunat și care, în lipsă de altceva mai bun, mă compun și mă alertează. Tu să faci bine să ai grijă de tine și de ai tăi, așa încât copiii inteligenți și sensibili pe care îi ai să devină cât mai târziu posibil niște monștri ca noi, cei care n-am fost la Troia, dar nici chiar ușor nu ne e.