luni, 5 martie 2018

locus amoenus



au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului, cea
care face din ticăloși și spoliatori eroii sălbatici ai clipei.
zăpăciți de harababură, de infamii, de instrumentele strivitoare –
prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte
ce închideau milioane de interdicții,
muncind, asudând și visând cu nesaț
un loc pentru fiecare și pentru toată lumea.
           
au trăit pe pielea lor înaintarea înceată a igrasiei,
sfidând foamea, sfruntarea, minciunile mercantile
îndesate de oamenii-molie în depozite și în turnuri de fier,
și fiindcă în ei instinctele s-au încăierat, iar vorbele vesele
stârnite de muzică, de vin, de lumina consolatoare
a valurilor de iarbă, a rugilor de mure, a frunzelor de salcâm
s-au înălțat în aer eliberate de hârâitul motoarelor

și fiindcă ochii lor au strălucit la vederea cerului clar și enorm
care e cea mai râvnită răsplată a celui ce tânjește și suferă
și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept
decât așezându-te în locul unde un om s-a bucurat
și unde a plâns, unde a gângurit și a fost mângâiat,
știindu-se în pântecul unei case cu gardul albastru
și cu un câine alb și lățos ce lenevește pe prispă

pe ei cine îi va ține minte?
cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,
drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,
pașii nesiguri, mestecenii costelivi lângă care au alunecat
fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme, să prelungească
o viață de om învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor
au tremurat, cum tremură mâinile mele acum, amândouă.

4/5 martie 2018

2 comentarii: