au trăit în puterea haotică a disperării
și vuietului, cea
care face din ticăloși și spoliatori eroii
sălbatici ai clipei.
zăpăciți de harababură, de infamii, de
instrumentele strivitoare –
prerogative obscure, judecăți strâmbe,
prospecte
ce închideau milioane de interdicții,
muncind, asudând și visând cu nesaț
un loc pentru fiecare și pentru toată
lumea.
au trăit pe pielea lor înaintarea
înceată a igrasiei,
sfidând foamea, sfruntarea, minciunile
mercantile
îndesate de oamenii-molie în depozite și
în turnuri de fier,
și fiindcă în ei instinctele s-au
încăierat, iar vorbele vesele
stârnite de muzică, de vin, de lumina
consolatoare
a valurilor de iarbă, a rugilor de mure,
a frunzelor de salcâm
s-au înălțat în aer eliberate de
hârâitul motoarelor
și fiindcă ochii lor au strălucit la
vederea cerului clar și enorm
care e cea mai râvnită răsplată a celui
ce tânjește și suferă
și fiindcă despre toate astea nu se poate
vorbi drept
decât așezându-te în locul unde un om
s-a bucurat
și unde a plâns, unde a gângurit și a
fost mângâiat,
știindu-se în pântecul unei case cu gardul
albastru
și cu un câine alb și lățos ce lenevește
pe prispă
pe ei cine îi va ține minte?
cine va adeveri înfiriparea de gesturi
mărunte,
drumul fiecăruia către casă, noapte de
noapte,
pașii nesiguri, mestecenii costelivi lângă
care au alunecat
fără zgomot, obosiți să mai lupte, să
cheme, să prelungească
o viață de om învelită spre ziuă în
giulgiu de rouă? – și mâinile lor
au tremurat, cum tremură mâinile mele
acum, amândouă.
4/5
martie 2018
Splendid, Claudiu!
RăspundețiȘtergere