Poemul despre insectă. Pastorală

era o vreme în care scriam împreună cu alții. nici nu știu exact când a-ncetat ăsta să mai fie un lucru firesc în zile și nopți petrecute împreună cu poeți prieteni. este, poate, un privilegiu al tinereții, când nu te gândești prea mult și te pornești să scrii dintr-un capriciu, din curiozitate, dintr-o disproporționată încredere în posibilitățile tale sau dintr-un sentiment pronunțat al solidarității. am scris acum 13-14 ani texte împreună cu Mitoș Micleușanu, Răzvan Țupa și Adina Zorzini, care aveau să se transforme în scenariul unei piese montate de Marcel Țop. acum 8-9 ani, la Constanța, m-am prins în jocul ăsta cu George Vasilievici, în alte dăți și împrejurări au fost și alții de care m-am simțit, în diferite momente, foarte apropiat. unul dintre ei e Cosmin Perța, care, căutând printr-un cufăr cu vechituri, a dat de un text scris de noi doi în timpul unei inteminabile călătorii în nord (spre Vișeu) de acum zece ani și ceva. îl postez și eu aici, puțin înduioșat, puțin nostalgic.

S-a trezit mama în noaptea asta vorbind și a zis:
am pântecul mare, rotund,
am pântecul ca o piele de iarnă peste o carne moale-moale
în care nu mai știu să pătrund.
A zis mama atunci: ai grijă și priveghează,
din clipa asta orice se poate-ntâmpla,
numai de mine, numai de mine să nu te apropii,
decât de ți-e foame,
doar atuncea să vii.

Gândește-te bine, mi-a spus,
cu zece oi și o drujbă poți ajunge departe –
neamul tău de măcelari blânzi
nu a visat niciodată că vreunul
de-al nostru va avea o șansă ca asta.
În compartiment este beznă –
ochii vecinului scrutează abătut cerul, așteptând
un semn cât de mic de la insecta din inimă.

Insecta, ca insecta, îmi zic,
dar până aici, la sâmbăta sâmbetelor,
insecta a avut ce să facă.
Gândește-te bine, îmi spun,
de aici încolo nu-i mult de mers,
numai de-acolo încolo mai e ceva.
Nu se face așa, nu se face.
De când insecta asta a început să umble nu mai am liniște
și îmi spun: mi-e moale inima de o vreme încoace, mamă.
Moale-moale, ca o bucată de carne proaspătă,
stoarsă de grăsime și sânge în vas.
Și dacă e așa, mamă, cine să mai privegheze,
când aici, în curte la noi, unii au început deja
să taie cu drujba ce-a mai rămas?

Ce-a mai rămas?
Un cântec de adormit măcelarii
(nu-i greu să murmuri
cât să rămâi treaz, cât să nu
rătăcească drumul insecta) –
mai ales dacă ai și drujba
pe-aproape. Asta am învățat de la tine, mamă,
când mâinile tale smulgeau buruiana de leac
și-o zdrobeau – iar eu dogoream
înfricoșat de soarta bietelor oi
ce rătăciseră din vina mea
prin valea întunecoasă,
unde-i belșug de iarbă
înaltă, dulce și moale-moale.

Dar insecta nu e chiar inima, mamă,
căci ea nu mușcă tocmai așa,
carne din carne smulsă,
ci mai aproape carne smulsă din carne.
Și când dogorește insecta e lumină mare,
ca moartea ni se așază pe chip
și stăm ficși de parcă nici nu ne-am mai mișca vreodată,
și de acolo ni se trage când ni se trage.
Zic unii că nu-i nicio moarte
ca pajiștea liniștită și moale, ca iarba
ca sunetul ei în răcoare.
Nu e nimic la fel de aproape de noi
ca liniștea aceea uitată:
o pajiște verde în vântul tăios,
cu fire lungi-lungi și verzi ca otava
prin care se plimbă insecta.

Cosmin Perța & Claudiu Komartin,
2007