Ovid Caledoniu

Ovid Caledoniu, în 1957

          Dacă ajungi pentru prima oară în Tecuci și nu ești doar în trecere, e posibil să te fi adus aici Muzeul „Teodor Cincu” (acesta îți poate furniza câteva surprize, fiind o combinație între un mare magazin de suveniruri și o Wunderkammer din care nu putea lipsi faimoasa mandibulă a rinocerului lânos) sau poate Parcul Central, numit încă de unii localnici „Parcul lui Pazvante”, cu o „Alee a personalităților” de-a lungul căreia sunt înșirate busturi din două epoci – printre ele acela al lui Iorgu Iordan, născut aici în 1888. Una peste alta, ca vilegiaturist nu vei găsi în orășelul gălățean mari motive de juisare estetică, poate doar descoperiri intime, colțuri ce păstrează un aer de altădată, ecouri și amintiri estompate. Astfel, cum cobori din centru către gară pe Bulevardul Victoriei, pe lângă parc, lăsând în urmă un hotel nou destul de pricopsit, dacă o cotești la stânga pe strada Matei Basarab (de fapt, o uliță rău asfaltată care nu cred să se fi schimbat prea mult în vremurile recente), vei da de o școală cum sunt o puzderie prin toată țara – un paralelipiped de beton trântit acolo în ultimii ani de comunism, ce poartă numele unui poet pe care doar câțiva și-l mai amintesc: Ovid Caledoniu. Liceul Tehnologic (care până să primească, acum vreo doisprezece ani, numele poetului era cunoscut ca Școala nr. 8) nu se distinge prin mare lucru, iar media de admitere mai bine rămâne trecută sub tăcere. Aici a predat (de fapt, în școala care a premers așezământul actual) multă vreme Jean Florea Georgescu, care până la treizeci de ani publicase două volume de versuri și fusese unul dintre artizanii revistei Meșterul Manole, sub pseudonimul Ovid Caledoniu, participând cu zel și dedicare la viața literară bucureșteană din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.

           Jean Florea Georgescu se naște pe 22 martie 1914 la București, într-o familie de funcționari. Debutează publicistic în 1933 (rămâne consemnată apariția într-o revistă numită „Pegas”). Absolvent de Teologie (în 1939) și de Litere (în 1944) după ce publicase în 1937 Endymion la Editura Librăriei Pavel Suru. În această carte, ce se deschide cu un citat din „Soleil et chair” a lui Arthur Rimbaud, Ovid Caledoniu cultivă o poezie limpidă și senină, cu ecouri din Rilke și Lucian Blaga (unul dintre textele de la începutul cărții se intitulează chiar „Stihuri pentru marea trecere”), 20 de poezii lucrate migălos, fără ruperi de ritm spectaculoase, dar și fără stângăcii vădite, altfel firești la un poet de abia ieșit din adolescență. Versul său e melodios și cumpănit, fără să pornească în galopuri exorbitante, ci păstrează o tonalitate elegiacă și potolită, sugerând o foarte lentă sfâșiere petrecută într-un spațiu eterat și ideal („Surâsul pal să-l vezi prin degete jucând / Să-l chemi în cântec, să-l fâlfâi la soare, / Mugurii-n sevă s-adoarmă până când, / Privești liniștită pasărea cum moare” – „Cântec pentru fata cerului”). Crește și se formează intelectual într-un climat cu o evidentă orientare creștină, dar această primă carte nu e una de exuberanțe autohtoniste sau religioase. Sigur, afinitățile sale culturale îl apropie de tradiționaliști, însă idealul care îl animă e mai curând unul de puritate și melancolie estetizată, în spiritul filosofiei blagiene.

      Nu este așadar întâmplător, în contextul cultural din a doua jumătate a anilor ’30, că Ovid Caledoniu va lega prietenii trainice, care aveau să-i marcheze parcursul, cu tineri scriitori ce îi împărtășeau orientarea. Acești autori de douăzeci și ceva de ani gravitau în jurul valorilor susținute energic de revista Gândirea, dar aveau să fondeze în 1939 o publicație cu program și țeluri proprii, Meșterul Manole. Programul a fost elaborat de Vintilă Horia, cunoscutul autor de mai târziu al romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Acesta a formulat principalele direcții ale revistei (manifestul Meșterului Manole fiind publicat mai întâi în 1938, în Decalog), care a apărut din 1939 până în 1942 la București. Vintilă Horia și Ovid Caledoniu se cunoscuseră în 1935, Horia fiind, de altfel, cel care avea să scrie, după moartea prietenului său (pe care nu l-a mai revăzut după 1944), câteva pagini emoționante și prețioase, ce fixează figura tânărului autor al lui Endymion: „Avea ochii albaștri, ai mamei îmi închipui, care-i dădeau privirii o timiditate îngerească; avea vocea puțin stinsă, parcă formată din nuanțele albe din care-i era făcută fruntea, un om întreg și pur, incapabil de îndoieli și de piedici, de trădări sau de zâzanii” (dintr-un text memorialistic, „Suflete cu umbra pe pământ”, publicat în octombrie 1986 într-una dintre revistele exilului, Cuvântul românesc, și reluat în volumul Contra naturam). Descriere ce o completează pe aceea a lui Alexandru Paleologu dintr-un text de la sfârșitul secolului: „Pe Vintilă Horia l-am cunoscut într-o zi, prin februarie 1938, în redacţia proaspăt înfiinţatei reviste Universul Literar, proaspăt reînfiinţate mai exact, o conducea fiul lui Stelian Popescu, Victor Popescu, care fusese coleg de clasă cu mine (…). La prima întâlnire cu ceilalţi colaboratori, m-a frapat prezenţa unui tânăr, mai în vârstă decât mine cu vreo trei-patru ani, foarte distins, cu o voce foarte frumoasă,  într-un  grup  cu  alţi  colegi  de  generaţie de-ai lor, mai vârstnici decât mine, poetul Ovid Caledoniu (…)”.

       Meșterul Manole („În jurul acestui mit se organizează deci o spiritualitate profund ataşată de spiritualitatea naţională, cu un adânc fond folcloric, dar, în acelaşi timp, cu o largă deschidere spre universal”, scrie Alexandru Husar, rezumând textul programatic „Cuvânt deschis pentru călătoria noastră”) pornește la drum în anul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial cu Vintilă Horia, Ovid Caledoniu, Ion Șiugariu, Horia Nițulescu, Axente Sever Popovici, Miron Suru. Poetul Ștefan Baciu, apropiat de Horia și Caledoniu, rămâne la Gândirea, dar și în proximitatea Meșterului Manole, din care apar treisprezece numere, scoase de Tipografia Cărților Bisericești.

         În această grupare de prieteni cu un crez comun, Ovid Caledoniu este poet, poet și atât, cu toate că simpatiile unora dintre apropiații săi îi apropie pe aceștia de extrema dreaptă. Este cazul lui Miron Suru, absolvent de Litere la București, fiul librarului-editor Pavel Suru, din Calea Victoriei 72. Pavel Suru, menționat de Horia Sima în Era libertății. Statul național legionar, era președintele Asociației Librarilor din România, director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti și membru al Asociației Prietenilor Legionari. Prin intermediul librăriei sale se răspândeau manifeste legionare, iar la editura pe care o ținea au publicat tineri poeţi apropiați Gărzii de Fier, printre care maramureșeanul Ion Șiugariu sau bucovineanul Mircea Streinul. Sub patronajul lui Suru apare în 1937 o antologie îngrijită de Vintilă Horia, Ovid Caledoniu și Ștefan Baciu, 13 poeți, cu 13 portrete de Neagu Rădulescu. Același Vintilă Horia, într-o scrisoare adresată prietenului său decedat cu opt ani mai devreme, apărută în Ethos, nr. 3, Paris, 1982: „Eram într-o vreme despărţiţi. Îţi aduci aminte? Tu, Ştefan Baciu şi cu mine. (…) Eram foarte tineri şi credeam enorm în propriile noastre forţe, destinate a schimba nu numai viitorul poporului român, în limba căruia ne scriam poemele, dar şi viitorul omenirii, în limba căreia ne gândeam poezia. Eram toţi trei fără partid, ca aproape toţi cei de la Meşterul Manole, deci de neiertat, în vecii vecilor de neiertat pentru unii şi pentru alţii (…). Ţi-aduci aminte? De la tine am învăţat să citesc pe Rilke, de la Ştefan pe Trakl. Eu v-am vorbit de Papini şi de Baudelaire.” Explicația acestei „despărțiri” o dă în Memoriile unui săgetător (Vremea, 2015), în care oferă și alte detalii relevante pentru portretul lui Caledoniu: „În vara lui 1936 sau 37, Ovid și Ștefan au petrecut împreună câteva săptămâni la casa de odihnă a scriitorilor de la Bușteni și s-au certat. Deci, în lunile următoare, m-am văzut numai în doi, când cu unul, când cu celălalt. Îmi dădeam seama că ruptura era definitivă, pentru motive de nepotrivire de caracter, cum se spunea la divorțuri. Unul era un introvertit, un timid, un fel de mistic profan, avea o privire de o puritate și de o bunătate parcă scoase din meditațiile lui Jakob Boehme, nu ieșea cu fete, deși era foarte încrezut de propria lui frumusețe masculină (...).”

       Al doilea volum al lui Ovid Caledoniu se intitulează Vrăjitorul apelor și apare în 1942 la prestigioasa editură a Fundației Regale pentru Literatură și Artă. Este o carte în linia liricii religioase și metafizice cultivate de gândiriști, Caledoniu parând că a făcut un pas înapoi față de debut în favoarea tendinței dominante a tradiționaliștilor. Nu e greu de ghicit că cele 32 de texte din Vrăjitorul apelor au o tramă amoroasă (cartea îi este dedicată pictoriței Mica Șerbu) – este volumul unei „întinse Singurătăți”, doldora de zări, stele și tristeți, iar poezia se convertește într-o terapeutică („tămăduirea” este căutată cu înfrigurare în mai toate poeziile de aici). Intimitatea vulnerată a lui Caledoniu este reținută mereu în retortele profesiunii sale de credință (credința autentică a unui om blând și sensibil) și de aceea nu își permite să renunțe niciun moment la o gesticulație previzibilă ce încearcă să comunice, în cele din urmă, un fior de natură religioasă. Prea sincer și inhibat ca să facă poezie mare, Ovid Caledoniu rezolvă cu această carte o posibilă dramă personală, și nu o face în spiritul „tradiționalismului predicant”.

        În 1944 este înfierat de Ion Caraion, care la 21 de ani se avântă într-un adevărat rechizitoriu făcut inamicilor literari și ideologici după „întoarcerea armelor” din 23 august: „Bubele altarelor, sucursalele fascismului, «naţionaliştii» cu rente, cu moşii, cu acareturi, ascunşi după opinii care au sângerat pe fruntea şi tâmplele lui Hristos (…).” Printre cei denunțați ca „misionari hitleriști” în articolul „Români, miniştri ai Germaniei”, din „Fapta” (19 septembrie 1944), pe lângă Blaga, Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Vintilă Horia sau Pamfil Șeicaru, se numără și „Ovidiu Caledoniu”, ca ziarist la Muncitorul român condus de Pan Vizirescu. Cât timp a activat O.C. la această gazetă „întemeiată de Mihail Sadoveanu când era Ralea ministrul muncii” (apud Pan Vizirescu, într-un interviu din anii ’90 luat de Lucia Hossu Longin) e greu de stabilit, probabil că pentru o scurtă perioadă. E, în orice caz, una dintre ultimele menționări ale poetului Caledoniu, a cărui urmă se pierde în perioada tulbure și tot mai apăsătoare de după 1945. Este anul în care mor Șiugariu și Streinul (cel dintâi pe front, în Cehoslovacia), iar destinul „generației dela 1939” (după expresia lui Vintilă Horia) este în bună măsură amputat. V.H. trecuse din Austria (era ataşat de presă la ambasada României din Viena) în Italia, de unde avea să emigreze în 1948 în Argentina, iar Ștefan Baciu va urma un traseu în oglindă: numit în 1946 la Berna ca atașat de presă, rămâne în Elveția, emigrând în 1949 în Brazilia. Începe represiunea scriitorilor asimilați fascismului datorită activității lor din timpul războiului, chiar și fără să fi făcut apologia guvernărilor de extremă dreaptă sau vreun fel de propagandă legionară. Cei apropiați de grupările culturale care puneau în centru naționalismul și ortodoxia poartă automat un stigmat ideologic. Au pierdut războiul, sunt cu toții în tabăra celor învinși.

       Căsătoria lui Ovid Caledoniu cu profesoara Clemansa Ghilț (care preda franceză și italiană la Liceul „Unirea” din Focșani) este încă un motiv care îi grăbește plecarea din București. În 1946, după nașterea fiului său, Alexandru-Cristian, devine profesor de limba română și religie la gimnaziul din Nicorești. Poetul Ovid Caledoniu își pierde urma, devenind profesorul Jean Florea Georgescu. În 1947, într-o vizită la Nicorești, Zaharia Stancu, recunoscându-l pe poetul pe care îl cunoscuse cu ani în urmă în București, exclamă: „Dumneata, aici?!” – întâlnire rămasă, din fericire pentru tânărul profesor, fără urmări. În ianuarie 1948 se naște al doilea copil al soților Georgescu, Ileana; este anul în care, prin Decretul nr. 175, învățământul este laicizat, iar Religia scoasă din rândul obiectelor de studiu. Jean Florea Georgescu rămâne profesor de limba și literatura română, la Tecuci, unde va trăi până la sfârșitul vieții.

         Moare pe 15 ianuarie 1974, cu câteva luni înainte de a-mplini 60 de ani. Revenise în literatură după treizeci și unu de ani de tăcere, cu volumul Pasărea de foc (Junimea, 1973), în care se găsesc câteva frumoase poeme de maturitate, trădând aticismul și sobrietatea de modă veche a unui poet călit, pe care experiența l-a înarmat cu răbdare și solicitudine: „Sunt / cel care vorbește despre statuia / prezentului ca de-o minune aparte, / purificați printr-o nouă iubire / oamenii sunt jumătate aici, / jumătate în câmpiile Elizee / ale viitorului și cântecul curge / ca apa din stânci, trebuie numai / să-ntinzi mâna. // Sunt / cel care mă aflu la porțile / nopții, nu duc în saci singurătatea, / o mână ne scrie numele pe cer / cu sânge cald de cerb înjunghiat / și grădinile au suflete de foc, / rodesc în pământul acesta de / țară valahă cu merele de aur / în pieptul oricui. // Sunt / cel care rupe pâinea fierbinte / a fiecărei clipe, muntele viu, / soarele strânge-n brațe dimineața, / purificați printr-o nouă iubire / oamenii sunt jumătate aici, / jumătate în câmpiile Elizee / ale viitorului și cântecul curge, / trebuie numai o inimă de / vultur pe creste.” („Vultur pe creste”)

         În 2014, la împlinirea a o sută de ani de la naștere, apare prin grija fiicei poetului, doamna Ileana Tulică, volumul Amiază absolută, cuprinzând 70 de poeme rămase într-un manuscris predat editurii Cartea Românească în 1972. Îi rămâne cuiva din viitor să scoată la iveală corespondența dintre Ovid Caledoniu și Vintilă Horia (cei doi și-au scris înainte de 1944, când Vintilă Horia era la Viena, și apoi din 1967 până în 1973, când scrisorile poetului din Tecuci nu au mai putut trece granița). Ar putea fi un frumos roman epistolar despre prietenie, exil și regăsire.