Geo Dumitrescu (1920-2004)
s-a născut pe 17 mai 1920 în București. Gheorghe V. Dumitrescu locuiește în copilărie pe Calea Griviței, între Podul Grant și Podul Basarab. După absolvirea Liceului „Marele Voievod Mihai” (în care începuse deja să tipărească reviste în care semna G. Dumitrescu-Geo – de menționat cele două numere din „Licăriri”, scoase împreună cu prozatorul Marin Sârbulescu), intră la Facultatea de Filosofie și Litere. Pe 10 martie 1941 scoate revista bilunară „Albatros”, în care va publica versuri, cronici, pamflete. Tot în 1941 debutează editorial cu Aritmetică (semnată Felix Anadam), iar un an mai târziu pregătește pentru tipar antologia Sârmă ghimpată, cuprinzând poezii ale sale și ale colegilor săi albatrosiști. Însă revista e suprimată după șapte numere de către Cenzură, Sârmă ghimpată nu vede niciodată lumina tiparului și îi este interzisă publicarea celui de-al doilea volum, Pelagră, care trebuia să apară în 1943 la Editura Prometeu. Geo Dumitrescu este nevoit să aștepte încheierea celui de-al Doilea Război Mondial pentru a publica volumul său cel mai faimos, Libertatea de a trage cu pușca (1946), odată cu apariția căruia țelul declarat al tânărului care pleda la 21 de ani pentru „revenirea scriitorului la realitate” pare atins. Libertatea de a trage cu pușca impune un poet ironic, nervos, nonconformist, lider incontestabil al generației sale, comparabil uneori cu tânărul Bogza (deși parcă mai flecar, mai înclinat spre o poză patetică și funambulescă), pe care George Călinescu îl etichetează ca „persiflant” și „sentimental”.
„Prima încercare majoră de tranzitivizare a poeziei noastre” – despre care scrie Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne – are în Geo Dumitrescu un vârf de lance. Poezia de după 1965 reia cu temele și atitudinile, îngropate pentru aproape douăzeci de ani, ale acestei generații lipsite de șansă, pentru care poetul Libertății de a trage cu pușca a fost un reprezentant exemplar. Cărțile de după „dezgheț”, Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966) și Jurnal de campanie (1974), sunt mai retorice și mai narative decât poezia sa de început, însă întregesc profilul unui autor inteligent și calculat, a cărui ingenuitate e înlocuită cu vremea de o demnitate și un profesionalism ireproșabile. Aceste calități, pe lângă sobrietatea morală de care a dat dovadă în comunism (deși nu se poate spune că distincțiile și recunoașterea „oficială” l-ar fi ocolit), au făcut din G.D. unul dintre cei mai admirați scriitori ai epocii. După această dată, nu mai publică prea multe noutăți, ci doar antologii care îi cimentează reputația: Africa de sub frunte (1978), Versuri (1981), Aș putea să arăt cum crește iarba (1989), Câinele de lângă pod (1997) și Poezii (2000, 2002), în care se arată de o exigență exemplară.
Citabil ca precursor al Generației 80, poet când insurgent și problematizant, când parodic și diversionist, autor al unei literaturi de atitudine și suplețe etică, traducător al lui Baudelaire, Rafael Alberti și Curzio Malaparte în românește, Geo Dumitrescu se stinge din viață pe 28 septembrie 2004.
Probleme
Pentru ce atât de gravi, domnii mei,
pentru ce așa palizi și supți?...
Scriem toți versuri, toți visăm dragoste și femei
și ne coasem singuri nasturii rupți.
Pentru ce atât de triști și răvășiți,
pentru ce visul supremului foc de revolver?
Toți avem simboluri și prieteni iubiți
mocirla vieții și o scară la cer.
Asupra acestui gând pentru care am fost bătut
voi avea dreptate întotdeauna:
pentru ce toată viața, mut
când arta e una singură, una?...
Pentru cine gândul rău și gândul bun,
pentru ce atât de gravi, domnii mei?...
Timpul este un genial nebun
ce numără întruna: un, doi… un, doi, trei…
Portret
Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru și concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele își vor schița zborul.
Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.
Un ochi atent ar mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau, în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte...
Ipoteze
Elenei Diaconu
Câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,
să fii mai puțin inteligentă și mai degrabă castă,
să umbli desculță prin bucătărie
și să te cheme cineva, posesiv, umilitor și vulgar, „nevastă”.
Nu știu dacă te-aș iubi mai mult atunci –
poate că aș scrie aceleași rânduri aspre, sceptice și fără poezie
și aș cugeta, la fel, cu neliniște și amuzament,
la bazinul tău prea larg și la sânii de strictă simetrie.
Dar cert e că aș fi tentat la maximum
să te am – cu complicitate și fervoare –
numai pentru a mă gândi superior la prostia soțului tău
când îi spun cu pervers zâmbet afectuos: salutare!...
Încolo, cred că nimic nu poate fi mai interesant
decât să stai la soare o zi întreagă întins pe spate,
fără să mai poți observa că nu există Dumnezeu
și că la C.F.R. condica se ridică dimineața la 7 și jumătate.
De aceea, câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,
zâmbetul tău să nu mai fie reticent și ochii tăi să nu vadă
ridicolul entuziast și milenar al omenirii
care aleargă cu preocupare după propria-i coadă.
Aș vrea să fii blindată de aceleași inutile și binecuvântate prejudecăți,
să nu te mai plimbi cu sfidare prin fața zidurilor, goală,
să te îngrozești cu decență de propriu-ți sex
și să te duci docilă și ignorantă la școală.
Încolo, cred că nimic nu poate fi mai interesant
decât să zvârli câmpurilor sălbatice un rod din propria-ți viață,
fără să mai poți observa că nu există Dumnezeu
și că la C.F.R. condica se ridică prea de dimineață.
Nu știu, draga mea, dacă te-aș iubi mai mult atunci –
poate că aș scrie tot aceste rânduri aspre, sceptice și fără poezie
și aș cugeta, la fel, cu neliniște și amuzament,
la bazinul prea larg și la sânii tăi de strictă simetrie.
La moartea unui fabricant de iluzii
Prietenul meu proorocul mi-a spus discret într-o zi
că veacul nostru, bătrân și putred înainte de timp,
va muri lamentabil în curând, pe nesimțite,
ca o simplă trecere de anotimp.
Hei, hoțoman bătrân, veacule muribund,
ai isprăvit prin a pieri de păcatele tale –
din cavourile tăcute și negre de sârmă ghimpată
nu te vor scoate o mie de mii de macarale.
Fanfaron, perfid, te lăudai cu lumină și generozitate –
cineva spunea că ești cel mai modern și cel mai deștept;
ce-am să râd când oi vedea mâinile tale murdare de bani și de sânge
definitiv încrucișate pe piept.
Nu, nu, să nu crezi că te mai iubesc, veac nemilos,
veac stupid al tuturor elanurilor grave și puerile –
cu toate că tu m-ai învățat să silabisesc cuvintele sonore și agreabile
pe care-mi place să le ronțăi zilnic ca pe niște pastile.
Dealtfel, prietenul meu proorocul mi-a spus acum
că tu ești anacronic și pe bună dreptate desuet –
se zice că ai inventat tot felul de iluzii prea colorate și prea fragile
și toată lumea are impresia că ai fost și puțin cochet.
O, veac melancolic și cabotin,
vei duce în groapa ta o mie de minți enorme,
o mie de cărți înțelepte, o mie de mâini misterioase și veștede,
o mie de blesteme, decaloguri, drapele și alte vanitoase forme.
La dracu, să nu fim patetici! – prietenul meu proorocul are dreptate –
în sârma ghimpată timpul doarme și moartea e stăpână –
deces banaș: un cadavru a încetat din viață de plictiseală
cu o hârtie de o sută de dolari în mână...
Ford
Știi, omule nou, ieri am plecat cu închipuirea
peste întinderile tale de pământ și viață...
Nu credeam că femeia ta e mașină de gătit cu petrol
și că-ți înnozi șireturile cu aparatul în fiecare dimineață.
Am fost foarte mirat când ți-am citit numele cu „dublu-ve”
și când am văzut vastele tale abatoare de tinichea,
unde tai cu eroism și dezinvoltură
tot ce-ți trebuie pentru burta și gloria ta.
Eu îți spun că știu să fac versuri,
tu îți încrețești fruntea de mușama bronzată,
îmi demonstrezi că elevatorul ăsta reprezintă una sută mii brațe omenești
și cugeți cordial că poezia este iremediabil demodată.
Mi-arăți apoi cirezile tale enorme –
boii tăi au coarne frumoase, privirile calme și nările moi;
e cu neputință să crezi că funcționează cu benzină
și că se războiesc și ei ca toată lumea și ca noi.
Vezi, omule nou, ai dreptate să râzi de mine –
vagoanele tale cu grâu înconjoară globul de „atâtea” ori,
Fordul tău are mulți cai putere
și din vârful celor 300 de etaje ție nu-ți vine niciodată să zbori.
Tu ești simplu, și mare, și practic, și util, ca Majestatea Sa Cărbunele,
omule nou – cap de nucă! –
în creierul meu se învârte o Americă întreagă de gânduri
și eu încă mai stau câteodată de vorbă cu o ulucă...
Pelagră
Hei, Violaine, dragostea ta caniculară
a eșuat undeva în halucinațiile cu păduri de mămăligă;
bobul de porumb patetic și emancipat
s-a ridicat în vârful picioarelor și strigă:
– Să-mi dați voie, sufăr de actualitate! –
fără injecții cu vitamine și petrol, o să semăn tot mai mult cu o epavă...
Dar, Dumnezeule!, nimeni nu ia în seamă nebunia bobului de porumb –
tu, Violaine, din cauza asta ești bolnavă.
Cu siguranță, însă, tu nu te sinchisești;
când și când, scoțând cuiburile de cartofi din grădină,
îți curge sânge din nas, și nu te miri,
cum nu te miri când iese, mare, indiscretă, luna plină.
Ți-am spus „Violaine” și tu nu ești „intelectuală”
și nu-nțelegi capriciul meu pedant și citadin,
pe mâini și pe picioare pelagra și-a pus pecețile de sfeclă
tu le spui „bube” și le dai cu fiertură de pelin.
Devenit principiu, bobul de porumb a înnebunit, draga mea;
îl vom judeca în instanța veacului exasperat,
deopotrivă cu dragostea ta caniculară,
cu corijențele la limba germană, ca pe un Dumnezeu pensionat.
Îl vom judeca pentru răsplata acestui lirism pierdut,
pentru justificarea eforturilor de medicină și patriotism,
pentru toate primejdiile stomacale, pentru reabilitarea soarelui,
care se varsă pentru noi cu atâta deznădejde și optimism.
Pe legea mea, Violaine, îl vom judeca –
bobul de porumb retrograd, împotriva veacului,
bobul de porumb scelerat, trădător, disimulat în „generalul mămăligă”,
îl vom judeca pentru dreptatea lui Dumnezeu sau a Dracului.
Pentru dragostea noastră universală, Violaine,
în lupta noastră interplanetară pentru un veac mai bun – sau mai nou, în orice caz,
ajunge! nu vom tolera nici o defecțiune!
Domnule Pământ, e timpul să ai ceea ce se cheamă obraz!
De două mii de ani nu facem nimic –
trăiască războiul! – suntem oameni cu doctrină și cu dispreț de moarte:
împotriva „generalului pelagră” și pentru un veac mai bun,
hei, inginer, o conductă de oxigen pentru aliata noastră Marte!
*
Îți închin, Violaine, sfârșitul acestui poem
– din fericire nu e nimic contagios sau peste mână –
ca să-ți spun că te iubesc și că te aștept
până ce vei avea curajul să te arunci în fântână.
Libertatea de a trage cu pușca
În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi, şi patetici ca în Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte.
Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ,
ci au aprins ţigările, discutând despre libertatea de a trage cu puşca,
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormînt.
Sunt sigur că unul din ei eram eu –
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.
Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci!...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud;
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt –
ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...
La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizând pe pragul unui veac;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea – ce era să fac ?
*
Degetele strângeau o ţigară fumată de mult.
În groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.
Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia –
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe!, luna mi se pare aceeaşi
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu