Oameni pe care putrezește până și flegma

Comunicatul USR din 15 octombrie 2015

Uniunea Scriitorilor din România este instituția care a făcut tot ce s-a putut pentru scriitorul Radu Aldulescu, oferindu-i un spațiu de locuit, mai mulți ani, mai întîi în Casa Monteoru (pînă cînd aceasta a fost retrocedată), apoi în imobilul de pe strada Nicolae Golescu (pentru care USR a plătit chirie Primăriei Capitalei și la care a fost nevoită să renunțe). Editura Cartea Românească, a Uniunii Scriitorilor din România, este editura care i-a publicat cărțile lui Radu Aldulescu.

În lumina acestor fapte, verificabile de ziariștii veritabili, iar nu de pseudojurnaliștii în căutare de rating, USR își exprimă speranța că și alte instituții vor face eforturi similare cu cele depuse timp de mai mulți ani pentru unul dintre cei peste 2.400 de membri ai ei. Printre posibilitățile USR nu se numără și aceea de a oferi spații de locuit membrilor ei.

Nu cred că e nevoie să explic de ce, înainte de a mă înfuria, acest comunicat al Uniunii Scriitorilor din România mi-a întors stomacul pe dos.
Atâta cruzime și nesimțire cuplate la o lipsă a celei mai firave și mai elementare solidarități nu mi-a mai fost dat să văd nici chiar în nenorocita asta de lume culturală românească.
Meschini și jegoși, astea sunt cuvintele pe care nu ai cum să le eviți când vezi în ce hal au ajuns cei câțiva care conduc USR astăzi.
Deja asta nu mai are legătură cu faptul că se premiază între ei (ne-am răcit gurile de pomană la începutul anului după ce s-au căcat pe Premiul Național de Poezie dându-i-l unui versificator gângav ca Chifu), nici cu mai micile sau mai marile găinării și gheșefturi pe care le fac. În definitiv, nefiind membru al uniunii lor decrepite, toate astea nu mă interesează mai mult decât m-ar interesa prin câte sălașe își mai lasă lapții Nicolae Manolescu la 75 de ani.
Sigur, mi s-a părut caraghios (lor, celor dinăuntrul USR, ar fi trebuit să li se pară scandalos și nedemocratic, dar, cu excepția unui grup de câteva zeci, au tăcut toți mâlc, ca niște oportuniști de doi bani ce sunt) că Manolescu a ajuns să facă pe șest modificări pentru a putea fi președinte etern, că amenință voalat niște oameni în vârstă (care depind de ajutorul/indemnizația de merit și de cei 50% în plus la pensie) că fără el toate se vor duce de râpă și ei vor ajunge muritori de foame. Mi s-au părut rușinoase și dezamăgitoare, mult sub așteptările pe care le aveam cândva de la acest om, toate ieșirile publice ale lui N.M. legate de tot ce i s-a reproșat: conducere discreționară, vraiște în documente, învârtire incorectă a banilor pe care-i are în gestiune, refuzul de a lua în seamă orice fel de sugestie de schimbare a lucrurilor, de reformare a Uniunii Scriitorilor.
Am înțeles și nu mi-am mai bătut capul cu asta, neavând de câștigat sau de pierdut absolut nimic din conflictul cu saurienii useriști. Pentru mine era o problemă principială și de aceea m-am alăturat unor scriitori pe care îi apreciez și cărora le-am dat dreptate (Iaru, Soviany, Aldulescu, Vinicius au fost cei mai bătăioși). În rest, scriitorimea noastră a preferat să stea la cutie, că doar capul plecat etc. etc.
Am înțeles de câteva luni și că bătrânul rinocer nu mai vede nimic în afara intereselor lui și că l-a căpiat definitiv dorința de putere: cum n-a avut suficientă până spre bătrânețe, mai ales acum că i-au luat foncția de ambasador la Unesco, nu i-a rămas decât asta: să stea cocoțat pe movilița lui și să mai scoată de-acolo câte un cucurigu răgușit în vreme ce nevestele-l pupă pe toate părțile ca pe sfintele moaște, iar slugile (cu tristețe îl descopăr în această categorie pe hipermoralul și principialul Mircea Mihăieș, pe onoarea căruia cineva a vărsat ceva foarte urât mirositor) îl periază și-i gâdilă vanitatea, îi șoptesc ce mare și frumos și invulnerabil e (sunt la mâna lui, le dă bani de reviste, câte un premiu din când în când, o indemnizație și-n felul ăsta se descurcă binișor niște antitalente recunoscute a căror singură calitate e că țin în perfuzii câte o revistă de provincie pe care nu o citește nimeni – n-o să stau să le-nșir aici, sunt destule și te poți șterge liniștit la fund cu ele).
Pe scurt, în chestiunea evacuării Asociației Scriitorilor București din str. Nicolae Golescu (și, odată cu această mutare, aruncarea în stradă a prozatorului Radu Aldulescu, îngăduit acolo de luminata conducere useristă), lucrurile sunt simple.
1. Imobilul respectiv, concesionat de Primărie pentru o perioadă de 50 de ani, a fost dat înapoi de bunăvoie, cu 6 ani înainte de încheierea contractului. Ca să fie clar: USR a predat o clădire de 198 de metri pătrați situată la doi pași de Romană, de Amzei, de Ateneu, pentru care plătea o chirie de 900 de lei pe lună! (De fapt, nu plătea nimic: chiria și utilitățile erau acoperite din cotizațiile membrilor Ascoiației.) De ce a făcut Uniunea asta? Ce organizație de pe lumea asta renunță la un asemenea cadou? Oricât de cretin sau de prost manager ai fi, explicație pentru așa ceva nu există. Vreme de 6 ani, USR putea face o sumedenie de lucruri în acea clădire. Explicația e, însă, extrem de simplă. În imobilul respectiv, după ce se va da cu nițică vopsea pe deasupra, va fi (apreciez că la anul pe vremea asta realitatea îmi va da dreptate) un frumos și scump restaurant de centrul Bucureștilor, la care N. Manolescu și nevasta lui de pe atunci vor avea masa lor separată. La care vor mai fi invitați și alde Gârbea, Chifu, Mihăieș, Ștefănescu. Slugile.
2. Aldulescu e, după toate aparențele, o victimă colaterală. Sigur, e posibil să fi cântărit și faptul că romancierul a fost unul dintre cei vocali împotriva abuzurilor conducerii. Și pentru asta trebuia pedepsit. Indemnizația de merit i-a fost refuzată în favoarea unui poet oarecare, Marian Drăghici (până atunci, purtător de cuvânt al USR, dar au făcut un troc: i-au dat lui Drăghici indemnizația, în schimb i-au luat postul, pe care i l-au dat mai departe lui Daniel Cristea-Enache, care n-avea, sărăcuțul, decât vreo 12 joburi). Sigur, Aldulescu fiind un nealiniat, un rebel, trebuia aruncat în stradă. Păi cum, tu ești un amărăștean și ai gura mare? Ia de-aici. Cam așa gândește Manolescu & co. și asta înțelegi clar din recentul comunicat al USR (nici măcar nu se mai prefac, nu mai încearcă să salveze aparențele).
Dacă mai există cineva cu coloană vertebrală și sănătos la minte prin Uniunea aia, dacă mai e în picioare vreunul dintre 80-iștii care îi datorează atât de mult, acela ar trebui să facă o încercare de a-l salva pe Nicolae Manolescu de Nicolae Manolescu!