joi, 16 aprilie 2015

Un poem de Adriana Carrasco


(nu l-am privit în ochi / auzeam boala răsuflând în oasele lui)


am râs ca o nebună când mi-au spus
în urma testului lor de doi bani
că aş fi genială
la fel cum alţii asemenea lor decretaseră
cu cinşpe ani în urmă că-s
retardată –
doar o chestiune de nuanţe, presupun

ca şi cum unui pui de vultur slab şi fricos
căruia nu i s-au deschis la timp aripile când a
fost aruncat din cuib,
mai târziu, după ani de cădere în gol,
se deschid şi survolează
oraşul-deşert fără să-i pese
de prada pe care-ar putea cu uşurinţă
s-o înhaţe
ca pe ceva ce i se cuvine
fără vinovăţii sau considerente morale

am râs ca o nebună şi ei nu înțelegeau
de ce, n-ar fi-nţeles nici hohotul
sau icnetele convenţionale când
cancerosul a ejaculat în mine ştiind
că e pentru ultima oară –
în mine, lesbiana* dășteaptă pe care
n-a putut s-o convingă nimeni că
suntem aici pentru altceva decât
pentru a
muri.


*o anomalie, „ajunsă la țărm pe scânduri străine”


trad.: Cl.K.

3 comentarii: