luni, 6 aprilie 2015

Poezia în 2014. Paul Vinicius

(versiunea integrală a articolului, purtând titlul „Din aventurile poetului”, a apărut în revista „Timpul”, nr. 192 / martie 2015)

Paul Vinicius, Nopți la maximum, dimineți voalate
(Editura agol, 2014)

Doi ani să mai fi așteptat, și Paul Vinicius ar fi debutat la vârsta la care a făcut-o, cu șapte decenii mai înainte, Arghezi. Chiar și așa, cu prima sa carte, Drumul până la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate (1998), publicată la 45 de ani, Vinicius și-a făcut o intrare pe care titlurile ulterioare au confirmat-o fără rest. În timpul scurs până la recenta Nopți la maximum, dimineți voalate (Editura agol, 2014), poezia lui s-a impus fără să înregistreze mari rupturi sau oscilații contrariante. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un poet a cărui „gheară”, chiar și când nu-i decât gheruță sau unghie tocită din neputință și melancolie, se vede în orice poem pe care îl scrie. Există o arhitectură și un suflu al poemului, ce poartă marca Paul Vinicius, cu toate disimulările și strategiile de camuflaj ale unei sensibilități lezate, care oscilează pe „frontiera” dintre indolență  un fel de stare de apatie a unei feline mari  și ultragiere.
Avem, așadar, de-a face cu un poet generos, un boem de extracție mazilesciano-bukowskiană; remarc, în acest context, „lucruri de care ne atârnă viața” și poemul în proză „apoi n-am mai vorbit chiar nimic”, din familia poemelor cu alcoolici ale lui Ion Mureșan și Ioan Es. Pop. Superbia de declasat face casă bună cu dispoziția sa fluctuantă, căci actantul din aceste poeme e când încercănat și arțăgos, când într-o admirabilă ebuliție, capabil de șarje ironice și autoironice, de răfuieli cu lumea, dar și de tandrețuri și jocuri erotice, ca în „recunosc: nu suntem decât niște obsedați sexual căzuți în depresii filatelico-ploioase” și, mai ales, „o noapte mai puțin pentru poezie”.
Nu pot încheia acest articol fără să recunosc un lucru: am fost mișcat și îi rămân recunoscător, ca cititor de poezie, dar și ca fiu (fiu de militar, dacă asta are vreo importanță), poetului care a scris „monologul alb” care încheie Nopți la maximum, dimineți voalate.


monolog alb


ultima dată când l-am văzut
era pe un pat
numerotat
al acelui spital.

îi crescuse barba
(în lipsa lui)
întrucât el
n-aș fi putut spune
că mai trăia.

priveam hipnotizat toate acele mașinării conectate
care îl trăiau
în locul lui
nehotărându-mă
cui
să-i vorbesc.

nu i-am putut adresa mai mult de o frază
și aceea poticnită
confuză
sterilă
precum o ușă care ți se deschide brusc
și grabnic
ți se închide
în nas

(ca o sclipire fugară
a unei inimi decolorate).

și numai după ce i-am văzut lacrima
înviindu-i paloarea
am știut că m-a auzit
că pricepuse
cine îi vorbea.

și numai după ce ea
lacrima
ți s-a uscat
am știut că știi că ți-a vorbit deșertul tătarilor
și dezolarea ta
și armata ta nedisciplinată și rebelă
domnule colonel

eu
progenitura ta

tată

3 comentarii:

  1. Cum aş putea intra în posesia cărţii?

    RăspundețiȘtergere
  2. poate de aici:
    https://uhitto.wordpress.com/2014/10/14/paul-vinicius-nopti-la-maximum-dimineti-voalate/

    RăspundețiȘtergere