luni, 12 ianuarie 2015

nu mai ştiu mare lucru...


nu mai ştiu mare lucru îmi amintesc doar căldura şi amorţeala plăcută din autocar, trasoarele dese ale ninsorii, stâlpii iluminând şoseaua din inerţie, un camion imposibil de depăşit pe care scria ceva frumos în turceşte, am deschis ochii la Piteşti şi apoi, peste numai o clipă cineva striga „mai coboară cineva în autogara Militari?”, şi eu, amorţit şi pe jumătate prins încă în apele somnului mi-am luat şi îndesat toate câte le aveam în jurul meu pe mine sau atârnându-mi din buzunare şi zăpăcit m-am îndreptat către uşa şoferului, am coborât în ninsoare nu recunoşteam nimic mi-a luat câteva momente să-mi dau seama unde sunt pur şi simplu nu făceam legătura cu staţia şi locurile din jur, 
în toată minciuna aceea albă, apoi am trecut strada ca un mic tractor cu şenilele flendurite am cumpărat trei ţigări la bucată de la chioşcul de lângă ceea ce mi s-a dezvăluit a fi staţia de metrou, ce nume liniştitor, Păcii, am scos una în faţa grilajului zăvorât şi am aşteptat să vină cineva cu o lopată sau cu mâini mari care să mă legene sau să-mi aprindă ţigara şi am intrat după o aşteptare interminabilă de aproape şapte minute, am intrat deodată cu primii proletari şi mă simţeam blând şi nenorocit aproape unul de-ai lor, primul metrou era şi el melancolic şi avea semne pe care nu le recunoşteam, m-am aşezat faţă în faţă cu primii treziţi, pe figurile cărora grijile şi somnul întrerupt silnic tăiau încă brazde adânci, purpurii, am început să citesc „Surprins de bucurie” şi eram foarte aproape de omul ăla dintr-o lume şi dintr-un timp fără nicio legătură cu ale mele, şi totuşi mă cufundam încetişor în povestea poveştii lui în timp ce vagonul se cabra, înainta când molcom, când impulsiv, cineva acolo-n faţă trăgea de hăţuri cu furie sau poate cu stângăcia îndărătnică a unuia care nu vrea să-şi dezvăluie duioşia, cum să-i înţeleagă duioşia, îmi spuneam, toţi oamenii aspri şi gravi pe care îi poartă prin lumea aia subpământeană, luminată chior şi clorotic până la capătul unei nopţi pe care nu am cum s-o-nţeleg, totul era mai departe vag, am urcat treptele, am cumpărat o pâine rotundă pe care am ascuns-o sub haină, după care am intrat la benzinărie şi am întrebat dacă nu cumva au lapte, acolo o tânără îmbătrânită prea devreme, cu faţa spălată în lacrimi sau noxe mi-a răspuns fără să stea pe gânduri nu, din semiprofil semăna cu un manechin rămas în curtea unui parc închis cu mult timp în urmă, pe vremea când oamenii mai beau încă lapte şi se jucau de-a dragostea pe furiş

2 comentarii: