Monoran

Îmi place, după cum am mai spus, poezia lui Ion Monoran (1953-1993), chiar şi când este stângace şi vorbăreaţă, pentru că e autentică şi are nerv. Al patrulea volum postum al acestui guerrillero bănăţean (antologia Dragă poezie, Editura Brumar, 2013, cuprinzând poemele din Locus periucundus, Ca un vagabond într-o flanelă roşie şi Eu însumi), cu o prefaţă de Tudor Creţu, conţine la final unul dintre textele cele mai expresive ale lui Monoran şi o artă poetică din care se desprinde portretul unui tânăr poet orgolios, preocupat de dimensiunea etică a scrisului şi obsedat de formă şi meşteşug.

(probabil, fragment dintr-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu)

Sunt un tânăr despre care atât în cercurile oficiale cât şi în cercul foarte larg acceptat al prietenilor se spune că este extrem de îngâmfat şi abia după aceea orgolios.

Am aşteptat ani de zile cu înfrigurare, dar şi cu mari speranţe momentul ieşirii în lume. În cei mai frumoşi ani ai vieţii am refuzat tentaţiile mărunte, dar neînchipuit de odihnitoare din viaţa de zi cu zi. Am riscat enorm în favoarea din pricina temperamentului meu năvalnic ce nu acceptă compromisurile.

Într-o vreme aproape că am uitat că poemele mele trebuiesc cunoscute şi de alţii în afară de mine.

Vă scriu toate astea numai pentru faptul că sunt tânăr, deşi sigur că nu vă sunt lucruri necunoscute, netrăite.

Mulţi scriu dar puţini rămân să continue în eternitate maratonul.

Cred că am devenit o cutră bătrână în ceea ce priveşte structura poemului, structura versului şi a metaforei deşi aceasta din urmă mă cam plictiseşte.

Chiar dacă nu sunteţi de acord, pot face oricând din sufletul meu camera de ardere a unui motor cu explozie şi când scriu chiar am impresia că demontez un buldozer piesă cu piesă în poezie. Şi asta cu talent.

Aceasta fiind condiţia elementară pentru a deveni Poet (!) şi nu un piţigoi literar.

Nu pot fi nici măcar cinci minute de acord cu dumneavoastră când afirmaţi că nu stăpânesc metafora.

Bineînţeles şi din orgoliu, dar fără să fiu îngâmfat.

Prefer un anumit stil de poezie, dar nu le neg pe celelalte, deşi nu mă regăsesc 100% niciun maestru. Muncesc până la epuizare în faţa colii de hârtie şi nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre cele bune le aleg pe cele mai bune. Am nişte planuri enorme în ceea ce priveşte poezia şi condiţia de poet.

Poezia contemporană românească mă nemulţumeşte.

Altfel nu aş mai găsi niciun suport moral pentru scris.

M-a nemulţumit de curând îndrăzneala revistei Luceafărul de a-l publica pe A. Ginsberg cu un poem din care reiese (cu ajutorul articolelor despre lumea capitalului şi P. Goma) că îşi înjură patria. În poemul său A. Ginsberg plânge America, iubeşte America, dar ca pe o iubită care îl copleşeşte, îl sufocă.

În ceea ce priveşte plicul pe care vi-l trimit, decât să îmi răspundeţi ca unui începător când mai mult când mai puţin norocos, mai bine fiţi cât mai lapidari. Sunt o fire extraordinar de sensibilă chiar dacă nu vă vine să credeţi.

Rezervele dumneavoastră vor fi ca nişte lovituri de secure şi vor face din mine o fiară care scrie versuri şi poeme cu micrometrul.

Am datorii morale faţă de părinţi şi rude care îi vor determina să mă spurce, să mă desconsidere cu şi mai multă convingere ca până acum.

Sunt un tânăr nerealizat, în ceea ce priveşte profesiunea şi viaţa burtăverzimii.

Deci nu sunt student sau etc. etc. etc.

Dar cu ambiţii enorme.

Într-un fel, sunt Sisif care, pierzându-şi bolovanul aproape de culme, este nevoit să se întoarcă din drum şi să îl afle pentru a vrea din nou.

(Ion Monoran, Dragă poezie, Editura Brumar, 2013)