Alexandru

Leului i-a făcut capul buba

și, de aceea, îmi explică Alexandru,

trebuie să mergem la spital,

unde dinozaurul verde e doctor.

Acum că am construit garajul,

în el poate încăpea mașinuța de jucărie

cu care mai devreme era să facem

un accident.

Alexandru se ghemuiește

și se întinde, face exerciții

pentru următorul joc

pe care-l vom inventa.

Pot zbura și picioarele

dacă râzi ca un crocodil la soare.

Ce este un garaj? Ce e un crocodil?

De câte raze are nevoie o minge

ca să se transforme într-o dimineață în soare?

Șoarecele și doamna se joacă împreună

pe mochetă, Alexandru râde,

e un vârtej în care nu-i mai poți deosebi

unul de celălalt.

Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.

Unde te-ai ascuns, Alexandru?

Când ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.

Ziua mea este pe 4 octombrie,

Doamne, câte-s pe capul meu.

Acum un an, cuvintele erau prea umflate,

de-abia încăpeau în cap

ca atunci când doamna nu te vede și

poți să bagi în gură șapte sau opt

gume de mestecat deodată.

Corpul lui e mic și plin de ligamente.

Poate că de aceea se mișcă atât de ciudat.

Când îl ating, și picăturile se transformă în cuie.

Îmi vor crește mâinile voi putea apuca aerul

în care plutesc atâtea forme

pe care nu le putem numi.

* text scris pentru un proiect inițiat de Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată