La Meglio Gioventù

Stând în întunericul înţesat de zgomote şi de luminiţe
ce îşi urmează traiectoriile imprevizibile
pe trotuare şi ziduri care încă emană căldura zilei,
frumuseţea nopţii de iulie îmi picură heroină în creier
obligându-mă să îţi scriu,
să îţi vorbesc
ca şi cum aş vrea să o iau de la capăt.
Poate şi pentru că azi, când nici insomnia
şi nici tăcerea nu mă mai sperie,
şi când am învăţat să trăiesc
fără să fiu nici singur, nici nefericit,
sunt atât de viu
şi visez la lucruri care mă epuizează şi din care
am învăţat să-mi extrag forţa.

Am iubit cu înfrigurare această lume
şi încă o iubesc, cu mari contradicţii şi răfuieli,
deşi detest puturoşenia valahă
despre care scria cândva Pandrea,
lipsa de voinţă şi inconsecvenţa ei.
A fi marginal nu înseamnă în sine nimic.
Oriunde te-ai situa, trebuie să fii un combatant
pregătit în orice moment să îşi apere
arta şi conştiinţa.

Acum câţiva ani, în climatul acela atât de confuz,
favorabil în fond afirmării şi arivismului,
am scris şi am publicat cu gândul doar
să nu înnebunesc
şi să scap de povara imensă a tinereţii mele
înarmat cu o justeţe de care / o ştiu acum / făceam caz
în zadar, fiindcă totul era
deja degradat
iar în jurul meu, tinerii de douăzeci şi ceva de ani
fuseseră dintru început cuprinşi de blazare.

Mă mişcam iute printre toţi şi
răceala de la suprafaţă părea bolnăvicioasă şi obsesivă,
de fapt eu eram crud, impulsiv şi
mult prea uşor de rănit –
scriam şi sufeream întruna şi fără rost
pentru că suferinţe precum acelea nu se pot rezolva prin scris.

Eram locuit de o nesiguranţă teribilă,
şi acea nervozitate continuă
îmi făcea inima să se strângă
şi mâinile să îmi tremure
în faţa oricărei provocări palpabile
deşi alţii credeau că gesturile mele
de disperare
sunt doar nişte ifose de performer precoce.

Acele gesturi aveau o elocvenţă
mult mai mare decât
toate versurile pe care le-aş fi putut scrie
dar eu nu înţelegeam asta
fiind sfâşietor de tânăr şi de încrezător în puterea
solitară a scrisului.

Excluderea celorlalţi – sindrom nefericit, printre altele,
al unei copilării ce a stat sub semnul asprimii
şi al furiilor unui tată cazon
stăpânit de gânduri obscure – pornea
mai ales de la această nesiguranţă
dublată de sentimentul că
înaintam de unul singur în noaptea cea rece
a unei existenţe mult prea îngândurate
ce încerca să cristalizeze ideea că orice salvare,
dacă nu se bazează pe o soluţie etică,
e imposibilă.

Dar eu încerc acum să explic un lucru prin el însuşi
fiindcă ironia nu are loc în textele mele,
eu nu pot să scriu decât încordat şi încerc să-ţi vorbesc
despre acei ani în care am trăit
o mie de emoţii violente şi contradictorii
ca să înţelegi cum am ajuns aici
şi de ce nu mă pot opri la jumătatea drumului
deşi sunt destui care şi-ar dori asta
iar abandonul meu i-ar face să rânjească pe la mesele
unde îşi fac veacul.

Nu am ce să le dau
nu am ce să le las celor sociabili şi relaxaţi
celor care ştiu mişcările şi fac jocurile
nu pentru ei scriu
iar în vremea când voi putea da iama
prin hambarele experienţei,
o voi face doar ca să îmi exprim
pe o sută de tonuri diferite
exigenţa de a nu fi un alt cadavru umblător
pentru că scrisul nu poate fi decât
o formă de viaţă morală
şi de-abia de aici încolo poate începe să aibă un sens.


2008