Se întâmplă ca o carte de debut să fie pentru mine un eveniment mai important decât apariția unui nou volum al unui poet încercat. Caut prospețimea și autobiograficul necontrafăcut, iar atunci când le întâlnesc la cineva născut când eu descopeream poezia, îmi furnizează satisfacții intime greu de egalat.
Pe Daniela Vizireanu o citesc de câțiva ani, iar felul în care își caligrafiază versurile, cu o nostalgie bine strunită și scrupuloasă la detalii și imagini regăsite, m-a emoționat de fiecare dată când a citit la Institutul Blecher.
E în poezia aceasta autobiografică și mereu atentă la celălalt o tandrețe lipsită de prețiozități și încâlceli pe care mă bucur să o regăsesc la o poetă cu o structură eminamente culturală, pe care nu o angajează însă în propriile versuri altfel decât lateral și cu mare discreție: nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025) e un volum stoic despre recuperarea mângâietoare a ceea ce a trecut, dar nu contenește să se împotrivească dispariției.
