marți, 9 septembrie 2025

Daniela Vizireanu, „nu va ajunge aici dispariția”

 


Se întâmplă ca o carte de debut să fie pentru mine un eveniment mai important decât apariția unui nou volum al unui poet încercat. Caut prospețimea și autobiograficul necontrafăcut, iar atunci când le întâlnesc la cineva născut când eu descopeream poezia, îmi furnizează satisfacții intime greu de egalat.
Pe Daniela Vizireanu o citesc de câțiva ani, iar felul în care își caligrafiază versurile, cu o nostalgie bine strunită și scrupuloasă la detalii și imagini regăsite, m-a emoționat de fiecare dată când a citit la Institutul Blecher.
E în poezia aceasta autobiografică și mereu atentă la celălalt o tandrețe lipsită de prețiozități și încâlceli pe care mă bucur să o regăsesc la o poetă cu o structură eminamente culturală, pe care nu o angajează însă în propriile versuri altfel decât lateral și cu mare discreție: nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025) e un volum stoic despre recuperarea mângâietoare a ceea ce a trecut, dar nu contenește să se împotrivească dispariției.

luni, 8 septembrie 2025

T.S. Khasis (1975-2025)

 

A murit, după mai bine de o lună în care a fost în comă, poetul Tudor Sergiu Cașiș, T.S. Khasis, la vârsta la care s-au dus Nichita Stănescu sau Ion Stratan. A fost unul dintre cei mai buni 2000-iști, iar volumele lui, Arta scalpării (Vinea, 2005) și Aparenta naturalețe a vieții  (Blecher, 2015), alături de samizdatul petea la prânz (2008) și de Plăcerea spectacolului (Tracus Arte, 2023), o dovedesc pe deplin. Aș avea multe de spus despre Sergiu, cu care am petrecut ceva timp la tinerețe și căruia i-am editat una dintre cărți când am mai crescut, dar nu e acum momentul. Odihnească-n pace, că pe lumea asta a avut o viață tare vraiște și necăjită.

 

duminică, 31 august 2025

Dar există și poezie

 

Dar există și poezie
pe care o citești fiindcă e despre un om
ce se simte mai mizerabil ca tine
poate îl și cunoști
poate n-ai bănuit că e așa de nasol
poate nici nu e de fapt se preface
exagerează
s-a lăsat iar de pastile
de iarbă sau colțunași
ți-e milă de el
sau de ea nici nu mai știi
poate că-ntre timp și-a început tranziția
și ție nu ți-a zis nimeni
și nu te prinzi nici din carte
fiindcă tu cauți să citești printre rânduri
să iasă de acolo suferința ca untdelemnul
așa ești tu autosuficient și transfob
doar ți s-a zis
+ trecut de 40 deci de-a dreptul libidinos
și brusc ți se face milă de tine

Dar există și altfel de poezie?
normal hai să-ți zic
e despre unii care lucrează la ceva epocal
un nekrovehicul propulsat de melancolie
iar pentru asta nu au
la îndemână decât oasele
celor mai adorabile animăluțe din crângul ăla
după ce sfâșie pielea
carnea și zgârciurile
trebuie să lustruiască oscioarele zile în șir
apoi le asamblează cu grijă vor
să ajungă cu utilajul ăsta la Lună
în centrul Pământului sau
al unui furnicar de siliciu
conectat la hipofiza ta
sunt întreprinzători lipsiți de compasiune
și nu se tem de nimic
nu îi știi
nu te știu
ai grijă ca lucrurile să rămână așa

sâmbătă, 30 august 2025

Alte cinci poeme de Joyce Mansour

 


Albastru ca deșertul

Fericiți cei solitari
Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios
Cei care caută viul sub poalele vântului
Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat
Fiindcă ei sunt sarea pământului
Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului
Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj
Soarele-naripat își pierde la orizont penele
Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav
Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite
Nimeni nu îl aude nimeni
Deșertul urlă mereu sub un cer temerar
Ochiul fix plutește singur
Ca uliul la ivirea zorilor
Moartea înghite roua
Șarpele sugrumă șobolanul
Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind
Sub pietrișul insomniei
Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat
Altundeva.


Cântec arab

Ochiul se înclină în noapte în clipa morții
O albă fulguranță nebunie a aripilor necunoscute
Vătuite cu tăcere ele mângâie brațul pe pernă
Și deschid un ochi rotund către noaptea impalpabilului
Frigul țesător de tuberoze tresare pe pupila mea
Văd cum alunecă tapiseria mobilă a orizontului care lucește și care se-agită
Asemeni unei piei fremătânde pe un corp ce se dezvăluie
Vălurirea molatică a abdomenului meu îngheață de-o frică dementă

Strănut dar nu mă mișc
Și ochiul care îmi închide visele care înoată și clipește
Ochiul îmi invadează nopțile
Noaptea noaptea furtuna
Ochiul orbitor cu stranii-nfloriri
Ochiul bolnav de imagini.

Trebuie să-ți cumperi sicriul…

Trebuie să-ți cumperi sicriul cât ești în viață
Să-l umpli nu-i mare lucru
Ochii albi și mari ai singuraticului vor avea grijă de asta
Cel ce își poartă limba oțelită
În fier de lance
Cel ce lovește cerul și sălașele sale
Cu mânia unui copil
Trebuie să lași furia să bântuie
Printre coloanele Cardiagénei
Strămoșul se va întoarce pe cârjele sale de bronz
Sădind semințe de pietricele
Printre dinții de porțelan
Eliberat în sfârșit din jugul limbii materne
Într-o familie cu mai mulți frați
Primul care se împerechează expiră
Precum acele blocuri de granit care ies din pământ
În spațiile tulburi ale landei
Pubisul este o piatră care sună a gol
Dimineața
Anxietatea se hrănește cu clisă.

Incendii spontane

Noaptea cerul e-un sex deschis
Focul ațipește apa trândavă moare
Trupul își pierde forțele cu mult înainte de miezul nopții
Dorindu-și să se vadă mort el moare deja
Timpul nu mai e decât un cavou funebru
Pentru cel care gâfâie-n superstiție
Cadavrele își aduc aminte de moarte
Mult după cele patruzeci de zile de rigoare
Praful nu sufocă decât ceea ce e deja uitat
Morții respiră
Privirea le e găurită
Gura lărgită de jocul electric
Al unui căscat imens
Al strănutului final
Prin aspirație și plâns
Prin sughiț și ultima râgâială
Dacă iubirea e fiul ochiului
Atunci focul e fiul lemnului
Și vântul fiul vidului
Până și pădurile pot spera la pârjol
Există durere mai plină de dragoste pentru înțepătura aceasta
Decât a mea
Oțetul revigorează vechile răni
Insomnia ascute ramurile stelei
Un suflu prea brusc și se evaporă
Dacă Dumnezeu e un zmeu
Cine naiba este George Sand

Crème fraîche

Mama mă mănâncă
Mă torturează
Și pentru a mă împiedica s-o urmez
Mă îngroapă
Îmi mănânc familia
Scuip pe resturile lor
Le urăsc bolile funambulești
Și halucinațiile lor auditive
Păziți-vă de pasta de dinți
Care albește fără să distrugă
Mai bine te distrezi devorându-i pe-ai tăi
Decât să mergi în patru labe
Să bei
Sau să încerci să le placi
Fetelor.


în traducerea lui Cl.K.

vineri, 15 august 2025

Te-aș ține de mână acum, dacă și mâna mea ar mai fi ce a fost


Doamne Dumnezeule, cât mi-am mai măsurat cuvintele în ultima săptămână.
Cât de tare am încercat să nu fiu patetic și să nu mă agăț ca boul de coma ta
doar ca să scriu poezie, deși dacă nu era poezia noi n-am fi fost decât doi străini,
chiar dacă până-n final am rămas străini,
cu toate prinsorile și bețiile și respingerile și cârtelile
care ne-au adus câteodată laolaltă și deopotrivă ne-au despărțit.

Ai excelat de când eram tineri în arta scalpării, deși nici tehnica, nici trofeele nu te interesau,
ci, cum am aflat din cartea ta cea mai inegală, plăcerea spectacolului.

În creierul tău nu mai e nimeni, dar corpul ți-e viu, uite încă o întâmplare pentru care nu ne-au pregătit
nici cărțile,
nici fotbalul,
nici Pearl Jam.

S-a stins și ultima scânteie, s-a dus ultima fază din finala în care
n-am înscris golul decisiv
și-aș vrea să vă întreb, pe tine sau pe Adi, care era visul
pe care-l pasam în sufrageria aia de la unul la altul
de parcă lumea ar fi-nceput cu noi.

Era un Paște posac, ne simțeam cu toții în deplasare,
dar eram golgheteri, pariori geniali și poeți
și nu avea cum să se termine.

 

marți, 29 iulie 2025

Vineri, la Muzeul de Artă Recentă

 


Am organizat cu ani în urmă seria de întâlniri și evenimente „Poezie, MARe ți-e grădina”, vineri seara mă întorc în Primăverii 15 ca invitat, urmând să citesc împreună cu Ștefan Manasia și acompaniat de OBEAH (Andrei Bucureci).


luni, 28 iulie 2025

Radu Andriescu, „Versiunile noastre imperfecte”

 

Radu Andriescu, Versiunile noastre imperfecte
(Casa de Editură Max Blecher, 2025)


Am editat cu plăcere un al cincilea volum al lui Radu Andriescu ce apare la Casa de Editură Max Blecher, după Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017), Jedi de provincie (2018) și Fire lungi de wolfram (2022). De asemenea, Andriescu a citit de patru ori la Institutul Blecher (la edițiile 137, 150, 184 și 250), unde va descăleca din nou la toamnă, pentru lansarea Versiunilor noastre imperfecte, carte recomandată de Teodora Coman, Ștefan Manasia și Iustin Butnariuc. Designul copertei îi aparține de data asta lui Paul Burcia.