Se întâmplă ca o carte de debut să fie pentru mine un eveniment mai important decât apariția unui nou volum al unui poet încercat. Caut prospețimea și autobiograficul necontrafăcut, iar atunci când le întâlnesc la cineva născut când eu descopeream poezia, îmi furnizează satisfacții intime greu de egalat.
Pe Daniela Vizireanu o citesc de câțiva ani, iar felul în care își caligrafiază versurile, cu o nostalgie bine strunită și scrupuloasă la detalii și imagini regăsite, m-a emoționat de fiecare dată când a citit la Institutul Blecher.
E în poezia aceasta autobiografică și mereu atentă la celălalt o tandrețe lipsită de prețiozități și încâlceli pe care mă bucur să o regăsesc la o poetă cu o structură eminamente culturală, pe care nu o angajează însă în propriile versuri altfel decât lateral și cu mare discreție: nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025) e un volum stoic despre recuperarea mângâietoare a ceea ce a trecut, dar nu contenește să se împotrivească dispariției.
A murit, după mai bine de o lună în care a fost în comă, poetul Tudor Sergiu Cașiș, T.S. Khasis, la vârsta la care s-au dus Nichita Stănescu sau Ion Stratan. A fost unul dintre cei mai buni 2000-iști, iar volumele lui, Arta scalpării (Vinea, 2005) și Aparenta naturalețe a vieții (Blecher, 2015), alături de samizdatul petea la prânz (2008) și de Plăcerea spectacolului (Tracus Arte, 2023), o dovedesc pe deplin. Aș avea multe de spus despre Sergiu, cu care am petrecut ceva timp la tinerețe și căruia i-am editat una dintre cărți când am mai crescut, dar nu e acum momentul. Odihnească-n pace, că pe lumea asta a avut o viață tare vraiște și necăjită.
Fericiți cei solitari Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios Cei care caută viul sub poalele vântului Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat Fiindcă ei sunt sarea pământului Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj Soarele-naripat își pierde la orizont penele Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite Nimeni nu îl aude nimeni Deșertul urlă mereu sub un cer temerar Ochiul fix plutește singur Ca uliul la ivirea zorilor Moartea înghite roua Șarpele sugrumă șobolanul Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind Sub pietrișul insomniei Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat Altundeva.
Cântec arab
Ochiul se înclină în noapte în clipa morții O albă fulguranță nebunie a aripilor necunoscute Vătuite cu tăcere ele mângâie brațul pe pernă Și deschid un ochi rotund către noaptea impalpabilului Frigul țesător de tuberoze tresare pe pupila mea Văd cum alunecă tapiseria mobilă a orizontului care lucește și care se-agită Asemeni unei piei fremătânde pe un corp ce se dezvăluie Vălurirea molatică a abdomenului meu îngheață de-o frică dementă
Strănut dar nu mă mișc Și ochiul care îmi închide visele care înoată și clipește Ochiul îmi invadează nopțile Noaptea noaptea furtuna Ochiul orbitor cu stranii-nfloriri Ochiul bolnav de imagini.
Trebuie să-ți cumperi sicriul…
Trebuie să-ți cumperi sicriul cât ești în viață Să-l umpli nu-i mare lucru Ochii albi și mari ai singuraticului vor avea grijă de asta Cel ce își poartă limba oțelită În fier de lance Cel ce lovește cerul și sălașele sale Cu mânia unui copil Trebuie să lași furia să bântuie Printre coloanele Cardiagénei Strămoșul se va întoarce pe cârjele sale de bronz Sădind semințe de pietricele Printre dinții de porțelan Eliberat în sfârșit din jugul limbii materne Într-o familie cu mai mulți frați Primul care se împerechează expiră Precum acele blocuri de granit care ies din pământ În spațiile tulburi ale landei Pubisul este o piatră care sună a gol Dimineața Anxietatea se hrănește cu clisă.
Incendii spontane
Noaptea cerul e-un sex deschis Focul ațipește apa trândavă moare Trupul își pierde forțele cu mult înainte de miezul nopții Dorindu-și să se vadă mort el moare deja Timpul nu mai e decât un cavou funebru Pentru cel care gâfâie-n superstiție Cadavrele își aduc aminte de moarte Mult după cele patruzeci de zile de rigoare Praful nu sufocă decât ceea ce e deja uitat Morții respiră Privirea le e găurită Gura lărgită de jocul electric Al unui căscat imens Al strănutului final Prin aspirație și plâns Prin sughiț și ultima râgâială Dacă iubirea e fiul ochiului Atunci focul e fiul lemnului Și vântul fiul vidului Până și pădurile pot spera la pârjol Există durere mai plină de dragoste pentru înțepătura aceasta Decât a mea Oțetul revigorează vechile răni Insomnia ascute ramurile stelei Un suflu prea brusc și se evaporă Dacă Dumnezeu e un zmeu Cine naiba este George Sand
Crème fraîche
Mama mă mănâncă Mă torturează Și pentru a mă împiedica s-o urmez Mă îngroapă Îmi mănânc familia Scuip pe resturile lor Le urăsc bolile funambulești Și halucinațiile lor auditive Păziți-vă de pasta de dinți Care albește fără să distrugă Mai bine te distrezi devorându-i pe-ai tăi Decât să mergi în patru labe Să bei Sau să încerci să le placi Fetelor.
Doamne Dumnezeule, cât mi-am mai măsurat cuvintele în ultima săptămână. Cât de tare am încercat să nu fiu patetic și să nu mă agăț ca boul de coma ta doar ca să scriu poezie, deși dacă nu era poezia noi n-am fi fost decât doi străini, chiar dacă până-n final am rămas străini, cu toate prinsorile și bețiile și respingerile și cârtelile care ne-au adus câteodată laolaltă și deopotrivă ne-au despărțit.
Ai excelat de când eram tineri în arta scalpării, deși nici tehnica, nici trofeele nu te interesau, ci, cum am aflat din cartea ta cea mai inegală, plăcerea spectacolului.
În creierul tău nu mai e nimeni, dar corpul ți-e viu, uite încă o întâmplare pentru care nu ne-au pregătit nici cărțile, nici fotbalul, nici Pearl Jam.
S-a stins și ultima scânteie, s-a dus ultima fază din finala în care n-am înscris golul decisiv și-aș vrea să vă întreb, pe tine sau pe Adi, care era visul pe care-l pasam în sufrageria aia de la unul la altul de parcă lumea ar fi-nceput cu noi.
Era un Paște posac, ne simțeam cu toții în deplasare, dar eram golgheteri, pariori geniali și poeți și nu avea cum să se termine.
Am organizat cu ani în urmă seria de întâlniri și evenimente „Poezie, MARe ți-e grădina”, vineri seara mă întorc în Primăverii 15 ca invitat, urmând să citesc împreună cu Ștefan Manasia și acompaniat de OBEAH (Andrei Bucureci).
Am editat cu plăcere un al cincilea volum al lui Radu Andriescu ce apare la Casa de Editură Max Blecher, după Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017), Jedi de provincie (2018) și Fire lungi de wolfram (2022). De asemenea, Andriescu a citit de patru ori la Institutul Blecher (la edițiile 137, 150, 184 și 250), unde va descăleca din nou la toamnă, pentru lansarea Versiunilor noastre imperfecte, carte recomandată de Teodora Coman, Ștefan Manasia și Iustin Butnariuc. Designul copertei îi aparține de data asta lui Paul Burcia.
Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat Păpușarul și alte insomnii (2003, 2007), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009, 2010), cobalt (2013, 2025), Dezmembrați (2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco), antologia Maeștrii unei arte muribunde. Poeme 2010-2017 (2017, 2018), Autoportret în flama de sudură (2021, 2023), antologia 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect (2022) și Inoculare (2022). În 2012, Edition Korrespondenzen din Viena i-a publicat antologia bilingvă Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, în 2015 i-au apărut volumele Vrpce potaman za balu mesa (Treći Trg, Belgrad) și Bir Garip Roman (Yitik Ülke Yayınları, Istanbul), iar cobalt a apărut în bulgară (Издателство за поезия ДА, Sofia, 2017) și în polonă (Biuro Literackie, Kołobrzeg, 2022). Din 2009, organizează seria de întâlniri și lecturi publice „Institutul Blecher”, din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max Blecher, iar din 2022 redactor-șef adjunct al lunarului „Tomis”. A fost vicepreședintele PEN România (2019-2023).