Survolând hățișul obligațiilor cotidiene, „femeia zepelin” își notează cu acribie și umor sec acele acte care, văzute în perspectivă, se încarcă cu eroism datorită caracterului lor ne-hollywoodian. Menite să descrețească frunți, însemnările Ancăi Chimoiu deplasează subtil accentele realității, impunându-i acesteia un regim mai puțin draconic. Nici vorbă de jemanfișism; vocea maturității, de mamă și cetățean responsabil, e cea care vorbește aici. Vorbește și molipsește.
Mihók Tamás
Poezia Ancăi Chimoiu pare să se coaguleze tocmai când reușește să-și dizolve nodul din gât. Cu o voce joasă, sigură, doar în aparență resemnată, volumul se descoperă ca un om așezat în mijlocul unui magazin de mobilă, unul impecabil și cu pretenții, cu privirea fixă și cu un anunț pe repeat: toată această ordine e o minciună. Oscilând între ironie și disperarea omului care înțelege din ce se înalță gardurile din jurul lui, acest volum vine să trântească ușa în nas celui care spune că putea fi mai rău, că e bine, că nu e grav, că nu e loc de dramă. Dă sentințe și pumni în stomac. Debutul poetic al Ancăi va rămâne ca un adevăr pe care îți e jenă să îl verbalizezi, de teama truismului. Tocmai acest adevăr spus în treacăt se face acid și trece prin tine.
Simona Sigartău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu