Debuturile din 2014 (7)

Ioan Șerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Brașov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câștigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Mușina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comșa într-o colecție nouă inițiată în memoria lui Mușina. O colecție în care sper să văd și-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut și în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o așteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenția în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1 / 2013 (de la pag. 24), deși îi știam și blogul și-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor și comentator de poezie în aceeași revistă sibiană). Cartea lui Șerbu e, cu câteva mici excepții, o reușită. Poetul știe să-și construiască volumul (în trei părți, fiecare cu locul și rostul ei: „jumătăți”, „somnifere” și „mașinuțe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid și autoironic, narativ, mai puțin jucăuș, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aș asemăna în unele privințe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfășurate rapid și inteligent, din partea a treia; mențiuni speciale pentru dilemă și taxi: nu e la îndemâna multora să-și țină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfășurate și pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilități de a spune o poveste (Șerbu sigur l-a citit cu atenție pe Carver) și de a juca, în cunoștință de cauză, pe cartea confesivității.

În al doilea ciclu din Lego, Șerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame și dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale și neașteptate (ca în bonus, așteptare, ploiești vest, viespe sau creator), chiar dacă unele îți lasă impresia că n-au ieșit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepția unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit și ca o declarație de independență față de „grup”), adevăr 2, genul de poem care funcționează și are sens doar pentru cercul de poeți în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conține texte bune și foarte bune, chiar și când Șerbu mai derapează, ținând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: dinți falși), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice (delikat, naștere la TV, wc).
Poemul meu preferat de aici rămâne sibiu, din care au dispărut, față de varianta pe care o știam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu / ca un soldat german din normandia / am sărit în trenuri / sub care se stătea la coadă / lăsând totul vraiște // în brașov ploua / în timișoara / berile sinagoga amare / bucurești / o zi la vulcanizare / alta cu steaua prin metrou // într-unul din orașele ăstea / pe la șapte dimineața m-am pus în cur / pe trotuar / (mă mai pusesem eu în cur da' mai în glumă) / eu și ursus ne oglindeam într-o baltă / nu dădeam doi bani pe mine / aparențele sunt înșelătoare / proverb din mintea unui / culegător de orez // i-am zis celui din baltă / ești pe cont propriu amice / mă gândeam la marii răzvrătiți la libertate / la opere care doar în singurătate se pot scrie / nu aveam obligații termene / nu pozam / mi-era doar frică”.

Ioan Șerbu (n. 1983) a așteptat cât a așteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reușite volume de poezie de anul trecut.