Debuturile din 2014 (6)

Sabina Comșa e cea mai tânără dintre poeții grupului Lumina de avarie și a trecut la Brașov printr-una dintre cele mai bune școli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediția 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproș major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influența vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referințe contemporane – Farmville, Discovery, căști de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor și empatie (ajungând foarte rar la ironia mușcătoare și sarcasmul lui Alexandru Mușina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum și ușurința de a construi mici scenarii comic-grotești, cărora poți încerca să le găsești și un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Rețin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comșa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe acești „mamaie” și „tataie” lipsiți de glorie și travestiți în fel și chip de imaginația spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărții ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toți ceilalți apropiați (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte și la obiect, bine tăiate, cu elipse și imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte și clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comșa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar și limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători și obosiți de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvențe  (poezie de notație, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzații, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărții, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant și umanizat și mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieșit dintr-un laborator plin de poeți care scriu cu mănuși chirurgicale și se maimuțăresc decent sub impecabile măști de protecție: „Ce nu știi despre gândacul tău este că are familie / și un cartof preferat, acela pe care îl cureți acum / și / ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).