Debuturile din 2014 (5)

 

După ce a terminat cursurile de la Conservator, Cătălina Matei a urmat cursurile unui masterat la Litere, e clar că poezia o tot încerca, iar ea tatona la rându-i diferite modalităţi care ar fi putut să o exprime cel mai bine în acea fază, cu toate crizele de creştere subsumate. Apoi, aruncându-se cu capul înainte într-o treabă la care mai rar se înhamă un poet (sau un muzician) de douăzeci şi ceva de ani, ea a pus pe picioare „Tramvaiul 26” (o reverenţă adusă poetului Cristian Popescu, la aproape două decenii de la dispariţia acestuia), spaţiul în care s-au întâmplat, din 2013 încoace, cele mai faine evenimente de poezie citită şi performată în Bucureşti. Şi unde s-a auzit muzică şi s-a făcut stand-up, un loc viu ca poezia din cartea la care încerc s-ajung, iată, pe ocolite.

Pe aceeaşi Cătălina Matei am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi, dacă da, până unde poate împinge acest excerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea unei plachete, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după / libertate e libertate e libertate e / bucurie în aerul dimineţii / e de la capăt şi asta e bine”.