Psalm

Doamne, unde duci Tu brichetele noastre?
Unde dispar ele? 
În Lumea Brichetelor, pe care o proorocesc
înaripații junkiști?
În buzunarele doldora de găuri
îndeajuns de îndurătoare?
Îndeajuns de îndurătoare pentru ce?

Le-am văzut stingându-se și nu a durut.
Le-am văzut consumându-și și ultima picătură de gaz
și nimeni nu și-a bătut capul să meargă
să le umple la loc
și totuși nu a durut.
Am mers mai departe.

Le-am văzut aruncate de prietenii mei
de la unul la altul
de pe un fotoliu pe celălalt
de pe scaune improbabile pe canapele 
unde tronau zeii tutunului și ai ierbii
de pe treptele unor muzee ciudate
în mâinile mele tremurătoare neconsolate
și între ele un filtru de lumină sporea frumusețea
acelor nopți
peste care, spunea un poet exilat,
se lasă astăzi uitarea.

Dar niciodată atât de confuzi ca atunci când
brichetele noastre dispar fără urmă.
Una câte una. Fără vreun bang
fără vreun scâncet.
În împărăția aceasta flori pline de ghimpi
înaintea amurgului
și nici o brichetă să lumineze.

Dă-mi un semn numai să înțeleg că Tu ești cel ce le muți
cu mare mila Ta de aici
sau că flacăra mică nu se stinge niciodată
în mijlocul flăcării mari.
Spune-mi ceva, sau aprinde-mi țigara fără să mă
mai ferești de nimic.