Detroit

Am visat cândva la Detroit. Alături de New York, San Francisco, Chicago și, poate în primul rând, New Orleans, aceste orașe conturau pentru mine o imagine a Americii, dobândite și stratificate cultural, în timp, de toate cărțile și filmele citite, de reprezentările mai mult sau mai puțin false pe care le-am primit și le-am îmbrățișat, conștient, totuși, de gloria lor efemeră.

Citind azi un articol idiot din Gândul, tradus din vreun ziar american, am mers la sursă, am citit destul de mult despre declinul ireparabil, se pare, al Detroitului, și mi-am amintit clipul inspirațional urmărit în pauza de la Super Bowl-ul de anul trecut de multe milioane de americani. Clint Eastwood spunea o poveste emoționantă, cu vocea lui de om trecut prin cel puțin 24 de războaie și 6 tone de tutun trase direct în pieptul lui de mare bărbat.

Videoclipul e ăsta, și mi se pare la fel de thrilling (pentru textul încurajator, pentru cum e construit din punctul de vedere al imaginii, pentru că vorbește despre coeziune și hard working pentru a reveni tare din spate – o fi fost scris, mi-am spus, de același băiat inteligent și talentat care a scris discursurile cu care Obama a devenit președinte, o dată, de două ori):



Însă realitatea este, se pare, aceasta: declinul unui oraș, declinul unei lumi la care atâția dintre noi au visat. Și probabil că vor avea o a doua repriză îngrozitor de grea și de umilitoare.

Un poem pentru cei de pe urmă, ceva?