Fotografii de la Brașov

Brașov, martie 2013

foto: Simona Olteanu

Patriotic. Mail Poem

Atto d’amore, il mio. (Pasolini)

Așteaptă.

Înainte de a începe, trebuie să stabilim câteva lucruri.

România nu e „cântecul răgușit al unei păsări prinse în laț”.

România nu e o insulă de latinitate etc.

România nu e o icoană.

România nu este sfântă. Nici vorbă de asta.

România nu e „Trei culori cunosc pe lume” sau „Deșteaptă-te, Române”.

România nu este o fatalitate. Nu mai mult decât Armenia, în orice caz.

România nu e un borcan spart din care se scurge dulceață de corcodușe.

România nu e membrul fantomă în care mai bine nu te sprijini.

România nu e o bicicletă cu lanțul căzut.

România nu e un baros și nu e un ciocănel.

România nu își umilește minoritarii, nu îi tratează ca pe niște bolnavi incurabili.

Țiganii și pederaștii sunt frații noștri,
you fucking bastards.

România nu e un dovleac umplut cu dinamită.

România nu e obsedată de felul în care o văd alții.

România nu se baricadează în aceleași vechi povești de adormit naivii.

România nu e o fereastră aburită spre curtea interioară a unui spital de nebuni.

România nu se bâțâie ca un copil handicapat, în ’90, la Cighid.

România nu e niciunul dintre aceste lucruri.

Vreau să-ți vorbesc din inimă, dar în ce limbă?

Nu îmi da drumul și nu mă lăsa

să mă bâlbâi.

Vom învinge.

Miercuri, la Brașov, Dmitri și Cârtița

Nu, nu e o piesă pentru copii pe care o vom monta la Brașov (după cum s-ar putea înțelege din titlul postării), ci lansarea celor două volume publicate anul trecut la Casa de editură Max Blecher de către Dmitri Miticov și Teodora Coman. Două cărți faine pe care vă încurajez în continuare să le cumpărați și citiți (dacă nu ați făcut-o deja). Ne vedem miercuri, de la ora 18.00, în librăria Okian, unde ne vor însoți Adrian Lăcătuș, Nicoleta Cliveț și Andrei Bodiu.

Institutul Blecher 72

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 24 martie 2013, de la ora 19:00, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Dan Cristian Iordache, Florin Dan Prodan și Matei Hutopila. Lecturile vor fi urmate de discuții și de prezentarea grupului Zidul de hârtie și a celor mai recente apariții semnate de membrii acestuia.

Dan Cristian Iordache (n. 1970) a fost redactor la „Monitorul de Suceava” și a publicat în 1996 un jurnal de călătorie în India. Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, a publicat cinci volume de poezie: „Poate există” (2008), „Achtung maybe” (2009), „Abel și eu” (2010), „Karawane” (2012) și „Avatarurile domnului Oanea” (2013).

Florin Dan Prodan (n. 1976) a publicat volumele de poezie „Pe scurt” (2006), „Poem pentru Ulrike” (2012) și „On the road. Poeme de călătorie, 2008-2011” (2012). Este coordonatorul cenaclului „Zidul de hârtie”. Din 2007, a călătorit, pentru diferite perioade, pe mai multe continente, ajungând în India și Nepal. Se pregătește pentru o expediție în Anzi și în jungla amazoniană.

Matei Hutopila (n. 1987) a absolvit Facultatea de istorie la Iași. A debutat cu volumul „Copci” (2011), câștigător al primei ediții a Concursului de debut organizat de Casa de editură Max Blecher și Editura Herg Benet. Volumul a fost nominalizat la Premiul Național de poezie „Mihai Eminescu” și a primit premiul Societății Scriitorilor Bucovineni. În 2013 a publicat o plachetă în tiraj limitat intitulată „în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă”.

Noaptea poeziei la Tramvaiul 26

Resursele interioare ale lui Gelu Diaconu

Am scris la începutul anului câteva cuvinte despre resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) și sper în continuare că această carte va avea în cele din urmă parte de ceva mai multă atenție, nu din partea establishment-ului, care se rostogolește la vale, ci măcar dinspre cititorii de poezie onești și pasionați (știu că sunt câțiva – destui) care mai intră pe blogul ăsta, așa că iată câte ceva în plus despre volumul lui Gelu (din următorul număr, al doilea, al revistei Zona nouă, care a-nceput excelent – o puteți comanda aici).

Mă bucură revenirea unuia dintre cei mai discreți poeți de azi, Gelu Diaconu, al cărui volum de versuri, resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) confirmă nezgomotos debutul cu Antipoeme (Ed. Vinea, 2008), prin care impunea un discurs ale cărui principale calități (pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster) se păstrează și se adâncesc într-una dintre cele mai autentice și mai rezonante plachete ale anului trecut. La 50 de ani, Gelu Diaconu este un poet pe care îți vine greu să-l prezinți folosind obișnuitele etichetele aplicate autorilor din linia biografistă – poemele sale nu se sprijină pe o personalizare de suprafață a acestui tip de poezie care a devenit cel mai adesea, după 80-ism, o manieră cu posibilități restrânse de evoluție. Discursul sceptic-interiorizat al lui Diaconu convinge și emoționează, nostalgia și deziluziile înregistrate fără patetism trec dintr-un poem în altul cu naturalețe, conturând profilul unui poet care se ferește cât trebuie de locvacitate și nu-și obligă cititorul să-l creadă sau să-i crediteze în orb fandaxiile, nu-l șantajează emoțional, ci îl ia alături într-o aventură interioară, având de partea sa o expresie limpede ce convertește propria experiență depresivă în sursa unei puteri calme și tonifiante.

Din Leipzig

Am descoperit în dimineața asta, bându-mi cafeaua în holul hardughiei care e și hotel și hostel și probabil și bordel și în care am fost cazat aseară, că am astăzi la amiază lansare în imensul târg de carte de aici. Așa că trebuie să-mi depășesc jenele și neplăcerile cauzate de frig și zăpadă și să încerc să mă strecor printre droaia asta de scriitori est-europeni și să ajung să le vorbesc despre cum vom lăsa mașinile să plângă în locul nostru și alte câteva lucruri la fel de neînsemnate.