FIPB, lectură la ARCUB

Astă seară, de la ora 19, la ARCUB (Hanul Gabroveni, Str. Lipscani 84-90), voi participa alături de alți 11 poeți din România, Marea Britanie, Franța, Ungaria și Uruguay/Suedia la o seară denumită de organizatori „Slam poetry & spoken poetry”, unde se vor întâmpla, probabil, câteva momente de ținut minte.

Institutul Blecher, ediția 321

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 21 septembrie, de la ora 18.30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu poeții Radu Andriescu și Diana Huțanu și prozatoarea Raluca Nagy. În cadrul întâlnirii va fi lansat volumul de poezie Versiunile noastre imperfecte (Casa de Editură Max Blecher, 2025) de Radu Andriescu. 

Radu Andriescu (n. 1962, Iași) este profesor de literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și a publicat volumele de poezie: Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câţiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (antologie, 2010), Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017), Jedi de provincie (2018), Animalul diafan (2019), Oglinda la zi (antologie, 2019), Fire lungi de wolfram (2022) și Versiunile noastre imperfecte (2025), precum și volumul de eseuri Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală (2005).

Raluca Nagy (n. 1979, Cluj-Napoca) este doctor în antropologie și în sociologie, cu studii postdoctorale la Universitatea Waseda din Tokyo. Este profesor asociat la Universitatea Sussex și Universitatea Hokkaido. A publicat două romane: Un cal într-o mare de lebede (2018, 2022) și Teo de la 16 la 18 (2021) și o carte non-fiction, Despre memoriile femeii și alți dragoni (2023).

Diana Huțanu (n. 2003, Craiova) urmează la Cluj cursurile de masterat în literatură comparată. A găzduit și moderat cenaclul „Nepotu’ lui Thoreau” și face parte din redacția revistei „Echinox”.

Moderator: Claudiu Komartin

Daniela Vizireanu, „nu va ajunge aici dispariția”

 

Se întâmplă ca o carte de debut să fie pentru mine un eveniment mai important decât apariția unui nou volum al unui poet încercat. Caut prospețimea și autobiograficul necontrafăcut, iar atunci când le întâlnesc la cineva născut când eu descopeream poezia, îmi furnizează satisfacții intime greu de egalat.

Pe Daniela Vizireanu o citesc de câțiva ani, iar felul în care își caligrafiază versurile, cu o nostalgie bine strunită și scrupuloasă la detalii și imagini regăsite, m-a emoționat de fiecare dată când a citit la Institutul Blecher.

E în poezia aceasta autobiografică și mereu atentă la celălalt o tandrețe lipsită de prețiozități și încâlceli pe care mă bucur să o regăsesc la o poetă cu o structură eminamente culturală, pe care nu o angajează însă în propriile versuri altfel decât lateral și cu mare discreție: nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025) e un volum stoic despre recuperarea mângâietoare a ceea ce a trecut, dar nu contenește să se împotrivească dispariției.

T.S. Khasis (1975-2025)

 

A murit, după mai bine de o lună în care a fost în comă, poetul Tudor Sergiu Cașiș, T.S. Khasis, la vârsta la care s-au dus Nichita Stănescu și Ion Stratan. A fost unul dintre cei mai buni 2000-iști, iar volumele lui, Arta scalpării (Vinea, 2005) și Aparenta naturalețe a vieții  (Blecher, 2015), alături de samizdatul petea la prânz (2008) și de Plăcerea spectacolului (Tracus Arte, 2023), o dovedesc pe deplin. Aș avea multe de spus despre Sergiu, cu care am petrecut ceva timp la tinerețe și căruia i-am editat una dintre cărți când am mai crescut, dar nu e acum momentul. Odihnească-n pace, că pe lumea asta a avut o viață tare vraiște și necăjită.

 

Dar există și poezie

 

Dar există și poezie

pe care o citești fiindcă e despre un om

ce se simte mai mizerabil ca tine

poate îl și cunoști

poate n-ai bănuit că e așa de nasol

poate nici nu e de fapt se preface

exagerează

s-a lăsat iar de pastile

de iarbă sau colțunași

ți-e milă de el

sau de ea nici nu mai știi

poate că-ntre timp și-a început tranziția

și ție nu ți-a zis nimeni

și nu te prinzi nici din carte

fiindcă tu cauți să citești printre rânduri

să iasă de acolo suferința ca untdelemnul

așa ești tu autosuficient și transfob

doar ți s-a zis

+ trecut de 40 deci de-a dreptul libidinos

și brusc ți se face milă de tine

Dar există și altfel de poezie?

normal hai să-ți zic

e despre unii care lucrează la ceva epocal

un nekrovehicul propulsat de melancolie

iar pentru asta nu au

la îndemână decât oasele

celor mai adorabile animăluțe din crângul ăla

după ce sfâșie pielea

carnea și zgârciurile

trebuie să lustruiască oscioarele zile în șir

apoi le asamblează cu grijă vor

să ajungă cu utilajul ăsta la Lună

în centrul Pământului sau

al unui furnicar de siliciu

conectat la hipofiza ta

sunt întreprinzători lipsiți de compasiune

și nu se tem de nimic

nu îi știi

nu te știu

ai grijă ca lucrurile să rămână așa

Alte cinci poeme de Joyce Mansour

 

Albastru ca deșertul

Fericiți cei solitari
Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios
Cei care caută viul sub poalele vântului
Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat
Fiindcă ei sunt sarea pământului
Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului
Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj
Soarele-naripat își pierde la orizont penele
Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav
Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite
Nimeni nu îl aude nimeni
Deșertul urlă mereu sub un cer temerar
Ochiul fix plutește singur
Ca uliul la ivirea zorilor
Moartea înghite roua
Șarpele sugrumă șobolanul
Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind
Sub pietrișul insomniei
Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat
Altundeva.

Cântec arab

Ochiul se înclină în noapte în clipa morții
O albă fulguranță nebunie a aripilor necunoscute
Vătuite cu tăcere ele mângâie brațul pe pernă
Și deschid un ochi rotund către noaptea impalpabilului
Frigul țesător de tuberoze tresare pe pupila mea
Văd cum alunecă tapiseria mobilă a orizontului care lucește și care se-agită
Asemeni unei piei fremătânde pe un corp ce se dezvăluie
Vălurirea molatică a abdomenului meu îngheață de-o frică dementă

Strănut dar nu mă mișc
Și ochiul care îmi închide visele care înoată și clipește
Ochiul îmi invadează nopțile
Noaptea noaptea furtuna
Ochiul orbitor cu stranii-nfloriri
Ochiul bolnav de imagini.

Trebuie să-ți cumperi sicriul…

Trebuie să-ți cumperi sicriul cât ești în viață
Să-l umpli nu-i mare lucru
Ochii albi și mari ai singuraticului vor avea grijă de asta
Cel ce își poartă limba oțelită
În fier de lance
Cel ce lovește cerul și sălașele sale
Cu mânia unui copil
Trebuie să lași furia să bântuie
Printre coloanele Cardiagénei
Strămoșul se va întoarce pe cârjele sale de bronz
Sădind semințe de pietricele
Printre dinții de porțelan
Eliberat în sfârșit din jugul limbii materne
Într-o familie cu mai mulți frați
Primul care se împerechează expiră
Precum acele blocuri de granit care ies din pământ
În spațiile tulburi ale landei
Pubisul este o piatră care sună a gol
Dimineața
Anxietatea se hrănește cu clisă.

Incendii spontane

Noaptea cerul e-un sex deschis
Focul ațipește apa trândavă moare
Trupul își pierde forțele cu mult înainte de miezul nopții
Dorindu-și să se vadă mort el moare deja
Timpul nu mai e decât un cavou funebru
Pentru cel care gâfâie-n superstiție
Cadavrele își aduc aminte de moarte
Mult după cele patruzeci de zile de rigoare
Praful nu sufocă decât ceea ce e deja uitat
Morții respiră
Privirea le e găurită
Gura lărgită de jocul electric
Al unui căscat imens
Al strănutului final
Prin aspirație și plâns
Prin sughiț și ultima râgâială
Dacă iubirea e fiul ochiului
Atunci focul e fiul lemnului
Și vântul fiul vidului
Până și pădurile pot spera la pârjol
Există durere mai plină de dragoste pentru înțepătura aceasta
Decât a mea
Oțetul revigorează vechile răni
Insomnia ascute ramurile stelei
Un suflu prea brusc și se evaporă
Dacă Dumnezeu e un zmeu
Cine naiba este George Sand

Crème fraîche

Mama mă mănâncă
Mă torturează
Și pentru a mă împiedica s-o urmez
Mă îngroapă
Îmi mănânc familia
Scuip pe resturile lor
Le urăsc bolile funambulești
Și halucinațiile lor auditive
Păziți-vă de pasta de dinți
Care albește fără să distrugă
Mai bine te distrezi devorându-i pe-ai tăi
Decât să mergi în patru labe
Să bei
Sau să încerci să le placi
Fetelor.

în traducerea lui Cl.K.

Te-aș ține de mână acum, dacă și mâna mea ar mai fi ce a fost

Doamne Dumnezeule, cât mi-am mai măsurat cuvintele în ultima săptămână.
Cât de tare am încercat să nu fiu patetic și să nu mă agăț ca boul de coma ta
doar ca să scriu poezie, deși dacă nu era poezia noi n-am fi fost decât doi străini,
chiar dacă până-n final am rămas străini,
cu toate prinsorile și bețiile și respingerile și cârtelile
care ne-au adus câteodată laolaltă și deopotrivă ne-au despărțit.

Ai excelat de când eram tineri în arta scalpării, deși nici tehnica, nici trofeele nu te interesau,
ci, cum am aflat din cartea ta cea mai inegală, plăcerea spectacolului.

În creierul tău nu mai e nimeni, dar corpul ți-e viu, uite încă o întâmplare pentru care nu ne-au pregătit
nici cărțile,
nici fotbalul,
nici Pearl Jam.

S-a stins și ultima scânteie, s-a dus ultima fază din finala în care
n-am înscris golul decisiv
și-aș vrea să vă întreb, pe tine sau pe Adi, care era visul
pe care-l pasam în sufrageria aia de la unul la altul
de parcă lumea ar fi-nceput cu noi.

Era un Paște posac, ne simțeam cu toții în deplasare,
dar eram golgheteri, pariori geniali și poeți
și nu avea cum să se termine.