Duminică, la Sibiu

Librăria Habitus din Sibiu, una dintre puținele librării independente și performante din România, împlinește în weekend un an. Nu doar fiindcă e un loc frumos și bine organizat, fiindcă are librari autentici, nu vânzători de ceainice și de surcele, ci și pentru că nu refuză și nici nu țin în depozit cărțile care nu-s tocmai comerciale, Habitus merită felicitările și admirația noastră. Aniversarea de un an începe mâine, iar duminică de la ora 18 vom lansa volumul lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și „Poesis internațional”15 / primăvara 2015. Cu Teodora Coman, Andrei Terian și Dragoș Varga.

Odihnească

Franța despre care am învățat și pe care o iubeam din atâtea cărți și filme nu mai există. Există ceva clocit, cu ochii dați peste cap și mănuși glasate în care colcăie viermii. Un muzeu mirosind a urină și salpetru. Scheletul unui animal cândva admirat și temut. Politețe de ochii lumii, orgolii fără susținere, superioritatea calpă a degeneratului. Alintături, scrobeală cât să acopere jegul. O glumă proastă.

Odihnească-se-n

Anatomistul întunericului

o versiune prescurtată a acestui articol a apărut în „Timpul”, nr. 195 / iunie 2015

Puțini poeți contemporani s-au arătat, de-a lungul ultimelor decenii, atât de fermi, de neînduplecați în a-și cuceri până la capăt teritoriul sondat începând cu prima carte, de a ajunge în inima propriului scris, în miezul obsesiilor celor mai vehemente – și, în definitiv, insolubile –, cu riscul de a se izbi acolo de un zid de întunecime pură, ca Aurel Pantea.

Antologia apărută anul trecut la editura Charmides, alcătuită – sau, mai curând, ordonată – de către Dan Coman (ca un „exercițiu de admirație pentru unul dintre cei mai importanți poeți pe care-i are literatura română”, după cum arată acesta în notița introductivă), atrage din nou atenția asupra extraordinarelor calități ale unui scriitor ignorat multă vreme de establishmentul literar autohton, mai preocupat, cam în orice perioadă (și înainte de ’89, și după, nu mai vorbim de ultimii 15 ani), să forjeze glorii de moment sau să se risipească în lupte de putere fără însemnătate pe termen mai lung. Că Pantea e un poet stimat îndeosebi în cercurile de cititori înrăiți, de cunoscători și de temerari ai fenomenului nu e o surpriză. Că nu e decât de un deceniu încoace un nume vehiculat atât cât ar merita-o opera sa, forjată în ultimii 35 de ani, cred că e o evidență. Antologia de referință a generației sale nu-l reține la superlativ, dar nici Pantea nu reține în scrisul său mai nimic din principalele perspective și „noutăți” pe care le-a pus în circulație 80-ismul românesc. Pantea e un poet atemporal, a cărui situare într-un context de generație sau de iepocă literară nu are niciun sens. Antologia e intitulată În urmă se sting toate luminile, și conține ceva mai puțin de nouăzeci de poeme din șapte volume de versuri, de la Casa cu retori (1980) la Nimicitorul (2012), textele fiind ordonate invers cronologic, fără precizarea volumului din care fac parte.

În urmă se sting toate luminile vine după un volum masiv, fără niciun fel de circulație, genul de carte pentru arhivari și fanatici, Recviem pentru tăceri și nimiciri (2013), care cuprindea toată poezia lui A. Pantea de până în acel moment (cam aceleași volume pe care le reține, mult condensate, antologia de față). E greu să citezi dintr-o carte din care poți transcrie la întâmplare, deschizând-o oriunde, e și mai greu să scrii despre un poet ajuns la deplina maturitate – și care, pe deasupra, începe să arate de pe acum ca una dintre cele mai impunătoare și mai consistente prezențe din literatura română a începutului de mileniu: „Eu stau în mut, nu răspund atrocităţii, lângă mine lasă apă / toate lucrurile, ca într-o zemoasă frică, vin unii, / constată şi pleacă / să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind / vorbe, / o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător, / eu sunt tandreţea carbonizată”.

Lecția de poezie pe care o oferă în cărțile sale Aurel Pantea ar trebui, cred, să le deschidă ochii până și acelor cititori lipsiţi de interes sau de apetenţă pentru poezia ultimelor decenii (cum ar fi Nicolae Manolescu, în Istoria căruia poetul nostru nu a avut loc): „Am starea aceea cînd aş inventa o limbă atroce, / un idiom ce ar numi cu săruturi sulfurice viaţa şi moartea, / m-aş trezi dimineţile, aş spune bună ziua, iar ziua s-ar / cutremura / cu dalbe cenuşi, aş numi cenuşile şi s-ar întrupa / nimicitorul, cînd mi se întîmplă asta nu mai e nimic de numit, / e doar vertijul, iar în vertij se află ascuns numele altei limbi, / ce face să apară viaţa şi moartea altundeva, / altcîndva.”

Ajuns la vârsta la care Herberto Helder a refuzat Premiul Pessoa, Pantea a fost ocolit anul acesta de Premiul Naţional „Mihai Eminescu” în favoarea unui poet mărunt din speţa veșnicei funcţionărimi literare. Dar un poet mare nu poate fi făcut, oricât ai încerca să regizezi o asemenea șaradă – el se impune prin cărţile sale, indiferent cât timp durează asta. La fel ca în cazurile lui Bacovia, Dimov sau Mazilescu, discursul lui Aurel Pantea nu a fost de la-nceput înţeles și cântărit cu instrumentele potrivite, dar a trecut în anii scurși de la Casa cu retori cam toate probele, pentru ca astăzi să i se dea dreptate principalului său avocat, Al. Cistelecan.

Puțini poeți din literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism sau de flecăreli: „O singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare / e substanţa ce nu vorbeşte / dar înghite enorm. Până şi privirea aceasta, / după o scurtă luminiscenţă, mă va duce / lângă tablouri cu feţe / ce nu se mai întorc. Şi iarăşi / negru pe negru.”

Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea «legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la distincția de anatomist al întunericului. După un parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională („Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor, / nici creatura politicienilor, / la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrâul, / unul în care au râs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat / în viața lui filozofii, teologii, politicienii, / toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște / rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință, / în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile, / ca pe tot atâtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria / ruptă, că i se văd timpului măruntaiele”).

Când va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu „negrul” Nimicitor care și-l revendică.

La toamnă, Ivan Hristov în limba română

Nici nu știu de când nu am mai citit o carte a unui poet bulgar în românește. E păcat că, deși țări vecine, și cu destule lucruri care ne apropie (de la fragmente destul de întinse din istoria ambelor țări, până la statutul actual, de cenușărese ale Uniunii Europene), între România și Bulgaria se întâmplă atât de puține schimburi culturale (și aici nu mă refer doar la literatură, unde, hai s-o spunem p-a dreaptă, autorii români au parte de considerabil mai multe traduceri în bulgară decât invers).
Mi-am dorit de mai bine de cinci ani să-l prezint cititorilor de poezie de la noi pe Ivan Hristov, poet, critic, cercetător și muzician, de care mă leagă o prietenie începută prin toamna anului 2009 și continuată de atunci prin diverse întâlniri și proiecte comune. Așa încât, la târgul de carte Gaudeamus de la sfârșitul lunii noiembrie, Casa de Editură Max Blecher va publica o antologie semnată Ivan Hristov (ce conține volumele sale Bdin și Poeme americane), tradusă de mine împreună cu Lora Nenkovska. Apariția va fi susținută de Traduki, fiind primul proiect pe care-l facem cu sprijinul acestei organizații foarte serioase și importante pentru spațiul german și cel sud-est european. Până atunci, încă un poem al lui Ivan, din care am mai tradus cu ani în urmă, texte de-ale sale fiind publicate în revista constănțeană Tomis (pe la sfârșitul lui 2009) și în Poesis internațional (nr. 3 / decembrie 2010).

Snickers

L-am întâlnit pe Snickers
la ușa din față a unei
case din Minnesota.
(De fapt,
pe toți câinii din America
îi cheamă Snickers
așa că o să fie greu
să ți-l imaginezi,
dar nu ăsta e cel mai
important lucru acum.)
Încălzit de lumina slabă a
soarelui iernatic
mi-a adus
o minge micuță de cauciuc.
Am aruncat mingea
iar Snickers a fugit după ea
aducându-mi-o.
Și tot așa, din nou și din nou...
Am aruncat-o mai departe...
Deodată am băgat de seamă
că undeva-n depărtare
s-a oprit
și n-a mai vrut să vină cu mingea.
Douglas mi-a explicat
că acolo era un gard electric
care să-l ferească pe Snickers
de autostradă.
L-am simțit atât de aproape
pe prietenul meu
prizonier în închisoarea lui invizibilă.

Mici poeme în proză, de Ch. Baudelaire

În pregătire la Casa de Editură Max Blecher, al doilea volum de opere baudelairiene. După ce anul trecut am publicat ediția integrală a Florilor răului, anul acesta vor apărea Micile poeme în proză, în traducerea aceluiași Octavian Soviany.

Despre tot felul de lucruri, cu Cosmin Dragomir

La două săptămâni distanță, a apărut și a doua parte a dialogului cu Cosmin Dragomir, pe site-ul urbology.ro

„4 A.M. Cantosuri domestice” la Cluj și la Bistrița

Recentul volum de poezie al lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015), va fi lansat mâine la Cluj (librăria Book Corner, de la ora 18), împreună cu nr. 1 (15) / 2015 al revistei „Poesis internațional”, și joi la Bistrița (Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, de la ora 18), împreună cu Opere I. Poezii (1908-1920) de Ezra Pound (traducere în limba română de M. Ivănescu și Radu Vancu).