Luca Pițu (1947-2015)

Greu să citesc asta de dimineață, când am deschis ziarul. S-a stins unul dintre cei mai jucăuși, mai nuanțați și mai tenace eseiști români, Luca Pițu.

Marché de la Poésie 2015

Am umblat prin Saint-Sulpice, de unde rămăsesem cu multe amintiri de acum 6 ani, când am avut o lectură pe scena târgului de poezie, ajuns, acum, la ediția a 33-a. Soare, cărți frumoase și scumpe, cărți ciudate și elitiste, cărți imposibile ca producție și preț, cărți ilizibile, deși simpatice, cărți agreabile, cărți inventive degeaba, reviste de poezie pentru nimeni, soare, soare, poeți francezi cu sacouri și eșarfe la gât, de parcă doar prin asta ar putea fi recunoscuți sau reținuți ca poeți, doamne de o anumită vârstă cu un farmec fanat, cititori ațipiți, un fel de bunădispoziție strâmbă, un fel de demnitate șleampătă, de oameni conștienți de bizareria preocupării lor, discuții politicoase și goale, ceva ca o trâmbiță de carton prin care cineva încearcă să dărâme un ziduleț, cărți de poezie, da, cărți admirabile scoase în câteva exemplare, de care nici nu te puteai atinge, editori care îți zâmbeau îmbietor, poate-poate vor mai avea un cumpărător, soare, o tradiție seculară păstrată-n perfuzii, un nărav curios care produce când te aștepți mai puțin cele mai violente flori care pot crește din carne. Ovidiu a spus-o cel mai bine când ne retrăgeam amețiți, sastisiți de atâta producție poetică autosuficientă, dar, mai ales, cât se poate de flască: spectaculos și dezolant.

O istorie a traducerilor în limba franceză

Un proiect absolut impresionant și monumental; mi-aș dori să văd apărând în România ceva similar în timpul vieții mele. Deocamdată au fost publicate primele două volume din cele patru proiectate: Histoire des traductions en langue française, xix^e siècle (1815-1914) și Histoire des traductions en langue française, xvii^e et xviii^e siècles (1610-1815), în 2012, respectiv 2014.

Câteva lucruri spuse pentru Poet in the City

De când fusăi eu la Londra și Oxford, în septembrie 2013. Am găsit acum înregistrarea asta, în care mi se pare că vorbesc  f o a r t e   l e n t.

Un dialog despre poezie, marketing și cimitire

M-a tras de limbă Cosmin Dragomir, la câteva beri în pub, și asta e ce-a ieșit (prima parte, din câte-nțeleg):

„Elevilor încă li se spune că scriitorii sunt persoane moarte“

Electronul liber

În numărul 1/2015 al revistei marocane Electron libre, un dosar cu șase poeți români, pregătit de ceva vreme de către Linda Maria Baros, traducătoarea în franceză a textelor (care face și o prezentare comprehensivă a contextului cultural est-european/ românesc), împreună cu poetul și traducătorul marocan Jalal el-Hakmaoui. O revistă care arată convingător și prezintă poeți din toată lumea sub mottoul-îndemn Poezia schimbă lumea.

Legături

Cu puțin înainte să termin Judecătorul și călăul său, splendidă novelă cu pretext policier a lui Dürrenmatt, mă gândeam, cufundat în atmosfera de mister și penumbră a poveștii, în răsturnările ironice și năstrușniciile atașante ale lui F.D., la o discuție avută cu Sergiu de curând, forfecasem atunci o întreagă literatură îndrăgostită de romanul polițist fără să fie doar atât. Și acum m-am întrebat dacă Bolaño, nebun și el după un anumit fel de detectivistică în literatura pe care a scris-o, l-a citit și cât de bine-l știa pe Dürrenmatt. După ce m-am ridicat de la terasă, am intrat în librăria de după colț, mare, bogată și luminoasă, aparținând editurii Actes Sud, iar acolo am dat de traducerea în franceză a volumului Al treilea Reich, care are în deschidere un citat din Dürrenmatt... uite ce frumos se leagă (și se dezleagă) lucrurile în literatură.

Friedrich Dürrenmatt (1921-1990)

„Orașul zăcea acolo, o scoică albă, absorbind lumina pe care o înghițeau străzile, pentru ca noaptea s-o verse înapoi în mii de luminițe, un monstru ce năștea mereu alți oameni, îi dezintegra și îi băga în mormânt.” (din Judecătorul și călăul său, în românește de Ioana Cristina Pop)