– Te iubesc, eşti minunat!
Sunt printre primele cuvinte
pe care le spui când ne întâlnim
în azilul de bătrâni și da,
şi eu te iubesc, chiar și acum
când eşti dementă. Conversaţia
se îngustează între noi
din ce în ce mai mult într-un schimb
de declarații de dragoste,
și ai putea să crezi că e mai degrabă
plictisitor – cu toate că
încerc să adaug o atingere
de umor și râdem mult
împreună, dar nu: dincolo
de noi este vidul
arhetipul, ideea în sine
pentru plictiseală și o dată cu ea
este ciocnirea
între sensul intens
și lipsa de sens
precum vuietul
unui val care loveşte
coasta din nou şi din nou.
***
Încerc să încep o conversație
cu vechea mea prietenă imposibilă, Noaptea
care acum este inconfortabil de caldă
și nu foarte întunecată. – Te înfăţişezi adeseori
ca simbol, spun eu, gândindu-mă
la un pahar de lapte când s-a născut sora mea mai mică,
știu că aveam 4 ani și la scurt timp după
am devenit extrem de gelos și cât timp a durat asta
nu știu, e prima noapte pe care mi-o amintesc
pentru că n-am dormit. Noaptea nu răspunde. Noaptea
nu răspunde niciodată. – Poate fi şi acesta un răspuns, se spune
undeva, locul unde se întâmplă totul
fără sunete care să se audă, nici distanță nu există.
– E un punct mort! spun eu cu voce tare.
***
Lumea a devenit mai mică,
spune o voce alunecând,
din mijlocul măștii sale.
Este vorba despre deșertificarea
care se răspândește în toate
colțurile viitorului
spre care duc toate drumurile
de unde niciun drum nu se întoarce.
Lumea este un cuvânt mare
pentru haosul care se răspândește
acolo de unde vii
ca să nu spun în urmă
ca să nu spun acasă
la familiarul
vid pendulând
între siguranţă și dezastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu