Din fericire nu a trebuit să merg la vot, căci mai aveam câteva luni până să împlinesc 18 ani, în toamna anului 2000. Ar fi fost încă o alegere pe care ulterior aș fi regretat-o – cum regret astăzi votul pentru aventurierul limbut Crin Antonescu sau pe cel dat insului vid care este Dan Barna – mă refer la primul tur al alegerilor prezidențiale de la sfârșitul secolului trecut, când aș fi pus ștampila pe M. Isărescu sau T. Stolojan, despre care știu după două decenii îndeajuns de multe încât să nu am pentru domniile lor niciun fel de simpatie sau stimă.
Despre Traian Băsescu nu are rost să mai vorbesc, poate că primul său mandat a dinamizat viața politică de după micul zbir pușcăriabil Adrian Năstase (deși după un an-doi era clar cu cine avem de-a face), al doilea a fost însă un circ de cea mai proastă factură, în care a devenit evident pentru 90% dintre români că împăratul-matrod e gol.
Domnul Iohannis este președinte de aproape șapte ani – firește că l-am preferat, chiar cu un mic entuziasm de june încrezător în valorile democrației și ale europenismului pe care acesta le reprezenta printr-un contrast evident cu adversarul său politic, prim-ministrul dottore. L-am votat și în turul doi al alegerilor din 2019, deși era deja limpede că nu mai puteam vorbi despre omul care tace și face, neamțul de un profesionalism ireproșabil care-a transformat un oraș de provincie în paragină într-un model de dezvoltare economică și culturală.
Cea mai înaltă funcție în stat îi vine fostului primar al Sibiului ca un balonzaid cu patru numere mai mare. Da, eram sătui de gargara cu accente la limita democrației a lui T. Băsescu (ce noroc pe noi că omul acesta a condus țara între 2004 și 2014, când lumea nu își ieșise încă din țâțâni), de obrăznicia plăvanului V.V. Ponta, iar apoi am fost puși în fața unei alte alegeri dureroase, doamna Dăncilă (prima femeie ajunsă atât de aproape de demnitatea prezidențială) nefiind altceva, din păcate, decât un exemplu flagrant al neghiobiei și al întâmplătorului.
Klaus Iohannis are de ceva vreme guvernul pe care și l-a dorit cu ardoare: la drept vorbind, toate i-au ieșit perfect strict din punctul de vedere al jocului politic pe care l-a practicat cu o neașteptată dibăcie. Ce vedem azi? Un guvern la fel de soios și de plin de impostori precum însăilările pesediste pe care oamenii ca mine le-au dezavuat cu hotărâre. Indivizi ca Bode, Câmpeanu, Gheorghiu și Raluca Turcan (în definitiv niște variante la fel de șchioape intelectual și moral ca Fifor, Pricopie, Romașcanu sau Olguța Vasilescu) sunt categoric altceva decât ne-am fi dorit într-o Românie educată, fără penali și securiști pe stil nou în poziții-cheie ale statului. Cam atât despre liberali, suntem deja lămuriți. Iar USRPLUS se îndreaptă cu pași repezi spre o relativă irelevanță (partidul noii generații de tehnocrați cu drag de ciolan va rămâne, dacă o ține tot așa, cu nucleul dur al votanților fanatici, undeva pe la 10-12%, care vor vota orbește această grupare neomogenă până prin 2028).
Țara se târăște, protestul (din care generația mea a făcut, între 2012 și 2019, un mijloc legitim de a se împotrivi samavolniciei celor de la putere) este acum o glumă, confiscat de suveraniști, conspiraționiști, cruciați de conjunctură și toată pletora de rătăciți cărora le-ar cam surâde să trăim într-o societate la fel de închisă și de obscen iliberală ca Ungaria lui Viktor Orban, devenită, ce prăbușire mentalitară!, un model de urmat. Iar viitorul nu ne rezervă, deocamdată, nicio ieșire decentă: dovadă că se încearcă inventarea unor candidați cât de cât credibili pentru Cotroceniul de după 2024, când marele turist Iohannis va deveni un politician pensionar cu șanse însemnate la o înaltă funcție în tot mai derizoriile structuri ale UE și NATO (călcând astfel pe urmele unei alte lumini a României postdecembriste, Mircea Geoană).
Măcar cu asta ne vom fi ales după treizeci și cinci de ani de democrație originală: să se mai pârlească și occidentalii cu faliții noștri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu