luni, 5 august 2019

Explozii controlate




          Un nou volum semnat Angela Marinescu sau Angela Marcovici e întotdeauna un eveniment. Și totuși, despre cartea recentă a unuia dintre cei mai admirați poeți români nu cred să se fi scris în cele două luni de la apariție. Jurnal scris în a treia parte a zilei & SOLDAT. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă (frACTalia, 2019) nu a apărut în regim samizdat sau clandestin, variante editoriale care o prind bine pe A.M. (dovadă excelentele concentrate din trecut, Tăcere sexuală, respectiv Intimitate), dar este un volum cu o construcție mai specială, ce reia, în prima parte, un jurnal din 2000-2001, care poate fi citit ca o carte de eseuri poetice (la care a adăugat acum câteva pagini noi, scrise în 2018). Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003) fusese prins și în cel de-al treilea volum al Opere-lor complete scoase de Charmides acum trei ani. Oricum, pe mine poemele noi din cartea scoasă de frACTalia sunt cele care mă interesează în primul rând și pe care le așteptam.
          Aproape șaizeci de texte dintre care pe o parte le citisem în câteva reviste (mai întâi pe site-ul Subcapitol, apoi în „Apostrof”  poemul lung și bombastic cu care începe SOLDAT..., iar în „Observator cultural”  câteva dintre poeziile de după acesta), în care A.M. continuă explorarea interioară și de limbaj care trece în ultimul deceniu prin Probleme personale (2009), Intimitate  (2013) și poemele inedite din Subpoezie. Opere complete (2016).
          Recunosc din start: sunt inaderent la poemul cu care începe SOLDAT. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă – sau poate că îmi lipsește în momentul acesta disponibilitatea de a-l recepta. Sunt interesat de scriitura Angelei M. chiar și atunci când e repetitivă sau e de o exagerată locvacitate, i-au reușit nu de puține ori lucruri memorabile și în tipul acesta de decopertare psihologică și autobiografică, dar sunt aici lungimi superflue, o discursivitate greoaie cu care nu rezonez. Textul, vălurit pe zece pagini de carte, e în esență un poem de dragoste și moarte (revolta fiind înscrisă în ADN-ul poetei, e și redundant să o mai menționezi), cu secvențe abrazive, scrise în dicteu, act de purgație confesivă în care subiectul vrea să descarce tot. Poate de aceea, în întregul său textul are scăderi de tensiune, verbiaje și „burți”. Orizontul metafizic al poeziei Angelei M. e bruiat și bruscat voluntar  ar fi funcționat, poate, mai bine, ca experiment radical, o carte întreagă scrisă așa, ca un fel de cronică de familie/ monolog fragmentat/ răfuială cu propria alcătuire biologică, împletindu-se pe un poem de dragoste („dragostea mea patologică pentru tot ce este nereușit, sălbatic, primitiv / viclean”) având în centru două figuri masculine (M.N., tânărul medic viril, obiect al dorinței, și Alex, fiul însoțit de o droaie de epitete tandre și flagelante) care ajung să constituie, împreună cu instanța poetică, o triadă („trei lacrimi într-un pahar opac”). Fără să mai insist, nu mă convinge ca poemele mai concentrate, mai sincopate, ghilotinate la milimetru. Ca orice poet care acceptă riscurile majore, care nu poate trăi și nu poate scrie în absența lor, și A.M. are voie să mai pălăvrăgească, simțindu-se la adăpostul unei structuri vizionare și al febricității care îi traversează întregul parcurs, început acum cincizeci de ani cu Sânge albastru.
          O observație secundară, peste care nu aș vrea să trec pentru că nu poți fi cu o asemenea poezie altfel decât sincer: ar trebui ca din vocabularul Angelei M. să iasă cuvântul „autist”, de care a ajuns să abuzeze într-un fel cam râzgâiat, dar mai ales impropriu (chiar și dacă am avea în vedere doar sensul său figurat): „eu nu știu nimic, sunt autistă, / faceți un afiș cu un cap de fată autistă, prindeți-l pe un perete / din centrul orașului, cu ceva din fier și nu cu lipici (...)”. Mai întâi de toate, sunt sigur că am mai citit ceva de felul acesta și în Intimitate, ceea ce nici măcar n-ar fi o problemă în sine. Pe de altă parte însă, a devenit în ultimii ani foarte supărătoare intrarea cuvântului „autism” în vocabularul curent cu un sens denaturat, folosirea sa nefericită în contexte fără legătură cu ceea ce este de fapt, adică o afecțiune dramatică, ce are patologia și tulburările ei particulare. Nu mi se pare mai acceptabilă în literatură decât în discursul unui politician inept care vorbește vrute și nevrute.
          De ce admirăm scrisul Angelei M.? Fiindcă, imposibil de desprins de corporalitate și de visceral („Scrisul meu este trup. (...) Scrisul meu este revelația trupului meu”, nota în jurnal, la capătul unei însemnări din 8 februarie 2001), scrisul este un șir de explozii controlate într-un timp care este al extincției și al dispariției inexorabile. Dorința de autodistrugere, „sângele”, „întunericul”, „tehnica”, referințele religioase (imaginea recurentă a „sondelor din picioarele lui Hristos” e șocantă și cu impact imediat asupra cititorului, dar mă provoacă să-l citez pe Bielinski din celebra epistolă scrisă înainte să moară lui Gogol: „Dar ce caută Hristos în toate astea?”) fac parte din instrumentarul brevetat al celei ce mărșăluiește „cu viteza muribundă a unui melc” și cu presentimentul tot mai acut al morții. Și căreia biserica, „unul dintre focarele toxice / ale ortodoxiei”, îi este „inaccesibilă”, cum și ajutorul pe care ar vrea să-l „smulgă” unei divinități apropriate pe filieră gnostică și identificabilă cu Demiurgul cel Rău („nu am dreptul la ajutorul Tău / nu are nimeni dreptul / decât cel care nu crede / în Tine / Tu ești singurul psihotic autentic”).
          O spunea Marcel Moreau în Artele viscerale: „Emoția de a fi un om viu nu e decât rareori dată în toate privilegiile ei. Doar mirarea, neîncetat reînnoită, de a fi în viață ne poate conduce la inventarul energiilor fantastice care mugesc în străfundurile noastre”. Acest muget, acest surplus de vitalitate (pe care, printr-un raționament echivoc ce îi e propriu, poeta îl pune în relație cu boala de mai târziu) apare într-un pasaj din jurnal datat 6 mai 2001: „Când eram foarte tânără, tatăl meu obișnuia să-mi spună că sunt băiatul lui, deoarece aveam o energie prea mare și mă jucam prea mult. (...) Aveam foc în vene, cum se spune (...), eram făcută din foc, și curtea în care îmi etalam virtuțile de jucătoare înrăită cu focul era la rându-i făcută dintr-un foc negru și verde. Dar, spre seară, focul părea să fie surprins mereu de ceva necunoscut lui, ceva ce îi diminua strălucirea, din interior (...). Această slăbire a intensității focului din obiecte și din ființe  ce mie mi se arăta în fiecare înserare, cu un cutremur scurt, o resimțeam dureros. Începeam, brusc, să mă tem de ceva fără nume.”
          Rememorând, în aceeași intrare din jurnal, „primul Hamlet din existența mea”, scrie: „și scena în care s-a arătat prințului Hamlet, noaptea, exact la ora 12, fantoma tatălui său a reprezentat pentru mine începutul unei iubiri cu întunericul ce durează și astăzi” – iar secvența aceasta se leagă direct de două dintre poemele noi, după părerea mea cele mai bune din carte, pe care nu are rost să le transcriu decât integral:

***

în spațiul dintre mine și Tine
s-au întâmplat atâtea lucruri
neobișnuite cât semințele de
floarea soarelui vara
pe întuneric
rele unele bune altele
nu pot să le socotesc
mă macină gândul morții
pe Tine nu Te macină decât
narcisismul dumnezeirii Tale
Te întărește gândul morții noastre
crești văzând cu ochii
pe măsura efemerului
și veșnicului nostru sfârșit
dar s-a mai întâmplat ceva
ce mă doare
ca sabia otrăvită a lui Hamlet
adică sabia care l-a otrăvit pe Hamlet
când aveam 14 ani
vârsta la care
s-a adăugat tuberculoza
de abanos și sânge


***

Tu ești pasărea neagră din timpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
eu sunt pasărea neagră din câmpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
să nu spui că și cartea și viața
sunt același lucru
dacă n-ar exista cartea
n-ar exista viața
dacă n-ar exista viața
n-ar exista cartea
Biblia este un nor imens
din care va ploua până la sfârșit
noi suntem uzi
și apoi ne uscăm
uscați ca iasca
intrăm și ieșim din morminte
mai ales noaptea la ora 12
când fantomele ne spun adevărul
adevărul este o plăcere
cât cerul și pământul la un loc
pe aici rătăcim
noi plini de limfă și de plăcere
noi plini de limfă și de durere
cretinilor nimic nu este justiție
cretinilor nimic nu este plăcere
cretinilor totul este numai durere
acum când părul negru dispare
acum când părul pubian reapare
ca iarba peste morminte

          Eretică într-un grad pe care nu l-a mai atins nici un alt poet român, A.M. își face excelent jocul favorit (de a fi „supra-expusă, cu obstinație, fără rest, obscurului din jur”, după cum notase în jurnal la sfârșitul anului 2000) în aceste poeme de vendetă ontologică și misticism pieziș. Nu la aceeași temperatură (deși se vor la fel de vehemente și de tranșante) sunt câteva texte care încearcă, urmând moto-ului din Simone Weil, să justifice titlul volumului: „sunt soldat / atât cât încape / în gaura din diamant a părului negru / tăiat cu toporul însuflețit / al lumii // vorbesc despre noapte / vorbesc despre noapte / scriu despre moarte”; „(...) așteptați ceva ce se poate privi / și vedea / în timpul de dinaintea / timpului / și în spațiul liniștit / de dincolo de oceane / între ele durerea mea / de soldat cu menstruație”. Mai încolo, un splendid început de poem în care își arată disponibilitatea și pentru alte modalități de transfigurare: „bătrânețea este un câine de fier / pe care l-am desenat pe o piatră / și apoi am scos piatra care reprezenta câinele din desen / și a rămas doar o formă înfricoșătoare și goală de câine / noi am văzut-o și am alergat spre acea formă”, deși finalul textului e telefonat și din cu totul alt film: „profesorul de limba română sărută mâna fină a elevei / eleva se lasă sedusă de sărutul unei săbii japoneze”.
          În rest, versuri de dragoste fără speranță pentru un avatar al lui M.N. din primul text, numit acum, în câteva poeme nici prea-prea, nici foarte-foarte, „Suiram”. Angela M. își permite voluptatea de a camufla identitatea destinatarului acestor texte, e aici ceva naiv-adolescentin care umanizează și îmi face simpatic discursul acesta amorezat care mai detensionează, mai slăbește chingile poeziei sale cătrănite și neconcesive: „Suiram, în dimineața cu soare ce te poate orbi / dacă nu ești atent / am observat că sunt murdară și nespălată de atât de mult timp / pentru că nu mai pot să te scot de pe mine”; „te vreau pe tine tinere domn / tu ești amabil – sadism și miros de trandafiri sălbatici / îți aud vocea gâtuită de bărbat singur / obsedat până la Dumnezeu.
          Mai sunt destule poeme remarcabile în SOLDAT, sunt de neocolit „Recviem” sau „Poem februarie 2017” – acesta din urmă dedicat surorii, Oltea, cea care „își miroase iubirea și urlă / își zgârie iubirea și urlă / ea nu cunoaște tehnica și mașina / este handicapată și fină și trăiește la limita dintre urâțenie și frumusețea insuportabilă”. Nu prea înțeleg rolul versurilor în franceză, scrise în italice la sfârșitul a patru poeme de la finalul cărții, reluând versuri românești din corpul textelor respective. Mi-aș fi dorit să fie măcar scrise corect (de altfel, singurele typos din carte aici le-am întâlnit, la pag. 260 și 273), dar poate, mai știi?, sunt licențe poetice.
          Volumul se încheie cu un poem declarativ, care dă pe afară de atâta „eu”, isprăvindu-se într-o cheie binecunoscută, purtând marca inconfundabilă și ireproductibilă a Angelei M.: „sunt un monstru o comunistă o / postumană cu mâna pe inimă care / scrie ca și când ar cânta imnul / brutal al președintelui nebun / din camera de spital a lui / Marius Ianuș”. Nimic mai logic: dacă tot avem atâta Hristos și Dumnezeu, n-avea cum să lipsească din acest volum Marius Ianuș. Cercul se închide, soldatul își continuă campania și „jocul de foc”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu