Irina Țilik (n. 18 nov. 1982, Kiev)
***
„Sunt sătulă să mă
simt vinovată”, spui,
„La tine e război, dar eu trăiesc în Elveția,
înțelegi?”
Un târg de Crăciun
undeva în inima Europei.
Decojim castane
coapte și suflăm să ne răcorim degetele.
Pașnicele zile din
preajma Ajunului.
Cineva cântă „Hallelujah” cu voce
subțirică,
altcineva taie și-mparte crenguțe de vâsc,
alții se-nfruptă din cârnați.
„Serios acum!” –
și te-nroșești până-n vârful unghiilor, până la rădăcina
părului,
de parcă soarele-n asfințit ar fi inundat păduricea
cu lumina lui ruginită.
Dulcea mea colegă,
pe care de-abia o cunosc.
Avem aceeași
vârstă și semănăm, dar suntem atât de
diferite.
Pentru câteva
zile, de-a lungul unui festival de poezie,
țesem conversații
pe teme pline de importanță, desfacem
împreună ghemul de
cuvinte,
căutăm o ieșire
din labirintul întrebărilor noastre –
o ieșire ce nu
există.
„Știi, aici suntem vinovați de tot, vinovați față de toți”,
continui,
simțindu-te cu
totul epuizată.
„Când intri-ntr-o casă, nu uita să-ți scoți pălăria,
să te speli pe mâini, să-ți ceri scuze pentru trecutul
colonial
sau pentru războaiele altora...”
Spui – îmi pare
rău, și eu spun, la rândul meu – îmi pare rău.
Un elefant într-un
magazin de porțelanuri,
un soldățoi
într-un carnaval brueghelian,
și eu am obosit să
mă simt vinovată.
Dar soarele
strălucește, iar noi umblăm prin mulțime
și stropi de vin
fiert sar din paharele noastre,
roșii și
lipicioși.
Nu știm că peste
câteva zile
vor fi noi bombardamente-n
Alep
și atentate
teroriste la Istanbul
și Berlin, la un
târg de Crăciun,
secerând câteva
zeci de vieți.
Vei spune „O,
Doamne”, și eu voi spune „O, Doamne”,
citind știrile pe monitor.
Linia frontului e
întotdeauna mai aproape decât pare –
dar nu, tu și cu
mine nu suntem vinovate pentru asta,
înțelegi?
traducere de Claudiu Komartin
fain!
RăspundețiȘtergere