vineri, 13 septembrie 2013

((v))


Nu a rămas nimic din ce am fi putut încerca:   apa cameleon   aruncările simulate   oglinda magică   cerneala miraculoasă   oul și baticul care călătoresc   cafeaua improvizată   bobițele plutitoare   mănușa care dispare   batista indestructibilă   fumul care iese din mână   ploaia de bani   scamatoria ta preferată cu gheridonul.
Îți promit că nu voi privi în urmă. Îți jur că nu mă voi întoarce la întretăierea unde am alergat vara trecută în picioarele goale pe cioburi. Te rog, spune-mi că am fost o fetiță cuminte și zidește-mă odată de vie. Ceva se îndreaptă spre mine cu 120 la oră, și nu vine să îmi sară în poală, să mă lingă pe față. O să mă doboare, o să-mi răstoarne-n noroi sacii plini cu bumbac.
Te-am rugat să râcâi spaima ce crește pe mine ca o scoarță – dar tu nu și nu. Accentul tău, faimos în câteva cercuri de puritani, te-a împiedicat să spui lucrurilor pe nume. Te înțeleg. Copilașii au crescut, povestea noastră de dragoste s-a transformat într-un pudel care latră ca prostul la zid.

3 comentarii:

  1. Poate ca ar trebui sa nu ne cautam salvarea in alti ci in noi insine !

    RăspundețiȘtergere
  2. cred că mai des decât tine. pentru că, dacă ai lua, ți-ai da seama ce întrebare tâmpită mi-ai pus (în context). în general, pe lsd lucrurile se văd cu totul altfel și nu ești deosebit de preocupat să scrii poeme în proză pornind de la cărți de iluzionism. mai citește și tu pe net, vezi pe youtube...

    RăspundețiȘtergere