joi, 9 mai 2013

Un meseriaș: Petru M. Haș



L-am mai prezentat o dată pe poetul Petru M. Haș, în Poesis internațional, nr. 7 / dec. 2011 (puteți găsi portretul pe care i l-am făcut și o selecție din poezia sa de până în 2011 la pag. 14-21). Volumul lui de anul trecut, Aicea plouă de rupe (Editura Brumar, 2012) este a opta carte pe care o publică  a patra din ultimii patru ani, dintre care, ce-i drept, două antologii: Lectura de apoi (2009) și Preotul din pădurea a patra (2011). Petru M. Haș este și în Aicea plouă de rupe un poet veritabil și un meseriaș pe linia unei poezii directe, tranzitive, dezinvolte și (auto)ironice, incomode ca omul Haș, unul dintre șturlubaticii tineri-bătrâni din literatura actuală, un autor inventiv și versatil care ar merita mult mai multă atenție decât a avut parte poezia sa până acum.



val chimic

cel mai bine e să nu-ți vină
niciodată nimic
lasă, mă, ginu-n pace
și țigările, că mori,
Dumnezeului,
plebeu bătrân și prost ce ești,
fără poftă de mâncare
fără mâncare, dacă ai zice,
de poftă, ăștia de-acum ar zice
lăsați-l așa o-ntoarce el să dea bine
au mai făcut-o unii și-au murit dracului.
Ăsta-i un zeu durduliu
care toată ziua mănâncă dulciuri
pe strada castelului cu
mușina și zice: mă, să știi, mușina
ăsta e cineva. În tinerețe bea vin.
Vin roșu, credea el că dă bine. Treaba
lui.

Cel mai bine e să-ți vină să stai degeaba.
Un Degeaba uriaș cât muntele ăla Tâmpa.
Până mori. Până cu â din aaaaaaa!
De parcă ai pica de la etajul șaptesprezece.
Și, uite-așa, nu mănânci. Îți
pare rău. Dar să nu-ți pară.
Aproape un secol te-ai tot hrănit.
Și ce folos.
O dată tot mori. Fii liniștit.
Ăștia și ei au să moară. Poate unii chiar știu.

Până la urmă, peste toți, peste lume,
o să vină așa, frumos, vânturându-se un pic prin aer
valul ăla amețitor
un Val Chimic din cer,
de sulf și ciocolată amăruie
și o să amestece totul cu iarba
cu argila, cu telefoanele, cu
calculatoarele care au să tot piuie
al naibii și nimeni n-o să le
mai audă.

Atâta tot. Un val.
Poate un val val val val val.
Dar chimic, băiete, să știi, de tot chimic.



salată

În sfârșit
tot nu sunt liber
de mic mă gândeam că
în clasele mai mari
o să fiu și eu liber
pe urmă în studenție
amăgire pură
niciodată n-am fost eu liber
poate doar așa
uneori anapoda am impresia
și mă gândeam că o să fiu liber
în curtea spitalului municipal
pavată cu sânge
au tot căzut frunze
de prin septembrie
și mai plouă
și mai cad



noapte de ianuarie

Viața e o boală de care
te vindeci greu,
unii mai repede
alții mai încet
dar în cele din urmă tot scapi.

Eram în cameră doar două persoane
(adică suntem)
era frig și târziu.
Eu și o muscă.
Cine știe cum ajunsese
aici și de unde. Dar
uite că mai zboară.

2 comentarii: