miercuri, 13 martie 2013

Extazele lui Marius Conkan


 Marius Conkan a debutat foarte devreme cu Soporia (Ed. Vinea, 2009), carte în care am recunoscut o serie de influențe și de modele încă neasimilate pe de-a întregul, dar care arăta un potențial imagistic și expresiv de amploare. După Ținutul celălalt (Cartea Românească, 2011), poem-roman ambițios și proteic – singular în contextul literar de la noi – scris împreună cu Ruxandra Cesereanu, Conkan a publicat anul trecut un volum nou ce reprezintă, pentru mine, o adevărată confirmare. Extazul Sfântului Markon (Tracus Arte, 2012) este o carte cu mize mari și cu o realizare pe măsură – volumul e traversat de la un capăt la celălalt de un suflu torențial și mizează, ca la manieriștii de substanță și la poeții vizionari, pe intoxicantul imagine, impunând o dublă provocare. Pe de o parte, Conkan instrumentează o tradiție poetică ce își are rădăcinile în textele marilor halucinați și mistici (mergând până la exuberanța și exploziile de vitalitate ale beatnicilor), executând cu fler și inteligență cam toate postúrile pe care le asociem discursului profetic și imersiunii în oracular și în convulsiv. Pe de altă parte, recunosc într-un volum precum Extazul Sfântului Markon acea enargeia vizionară, superbia și lipsa de măsură a unui poet ce nu poate concepe scrisul decât ca pe un dat sau o maledicție – iar asta poate însemna, mai cu seamă la un poet atât de tânăr, o declarație de război față de poezia leneșă, lejeră, ironică doar din considerente de „modă” și receptare imediată... Jubilația și intensitățile găsite într-o astfel de carte nu sunt la îndemâna multora, dar trebuie să admitem că toate marile calități ale unui asemenea fel de a concepe și de a produce poezia pot deveni la un moment dat și principalele piedici (mesaj unidirecționat, încredere semeață într-un eu suveran și maximalist, pathos dezlănțuit) pe care le are de depășit mai departe, fiindcă, dacă nu ești William Blake, e greu să continui multă vreme în acest fel: „Când sângele s-a prăbuşit, / organele zornăiau ca nişte capsule de mac. / În trupul cosmic e linişte: / inima s-a ghemuit într-o pitică roşie şi s-a izbit de soare, / ficatul a înţepenit între saturn şi pluto, / plămânii s-au topit în materia unei găuri negre / şi trăiesc istoriile posibile ale fumului de ţigară, / creierul călătoreşte prefăcut în cometă dincolo de universul văzut. / În trupul cosmic e o linişte asemănătoare morţii, dar nu e moartea, / oameni închipuiţi şi stele închipuite / şi fabricarea nopţii într-o capsulă de mac. / Tot ce miroşi cu nările unui buldog se revarsă în acest trup, / tot ce distrugi cu palmele unui brutar se revarsă în acest trup, / tot ce omori în cadavrul de lux pe care îl încălzeşti cu lupa / şi nu simţi nimic, şi popicele se rostogolesc, / şi noaptea care urmează nopţii împinge o bilă uriaşă. / Eu nu sunt altul, eu nu sunt noi, eu vorbesc doar despre trupul în cangrenă / pe care nu-l bandajez, ci-l las să molipsească alte trupuri / în nesfârşitul dig dintre noaptea de-aici şi cealaltă noapte (...)” (Holy Hole)


6 comentarii:

  1. Domnul Komartin, cum puteti scrie asa ceva despre un volum atata de slab si plin de imagini delirante aruncate cu furca?

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Anonim, eu m-am plictisit să vorbim așa, în absența textelor. Fiindcă, în general, în absența textelor poți spune orice despre orice poet. Uite, eu vă-ntreb așa, cum vi se pare poemul ăsta și dacă sunt mulți poeții generației noastre cărora să le iasă asemenea mici cantosuri?


    Cantos VI

    Soarele din chiuvetă îţi curge pe umeri.
    Eşti frumoasă când îmi faci de mâncare,
    când te machiezi şi îmi atingi buzele negre.
    Eşti frumoasă când te aşezi pe pieptul meu
    şi te smiorcăi precum o fetiţă
    să-ţi dau pupicul de noapte bună.
    Eşti frumoasă când îţi pui ochelari
    şi deretici prin cărţi pe care nu le voi citi
    niciodată.
    Eşti frumoasă când vorbeşti cu tati la telefon
    şi nu-i pomeneşti de mine
    ca şi cum aş fi un ratat.
    Eşti frumoasă
    când soarele din chiuvetă îţi curge pe umeri.



    Cum să vă spun? Mie, care sunt un poet cu reușite modeste, mi-ar fi plăcut să scriu o asemenea poezie...

    RăspundețiȘtergere
  3. iar ca ăsta mai sunt câteva (nu puține) texte în cartea lui Conkan. numai dacă ești un ipocrit sau un hater pe care nimic nu are cum să-l scoată din ale lui, poți să faci pe prostul când citești astfel de poeme. mi-e milă de cei care nu se mai pot bucura de un poem doar fiindcă e semnat de un tip care ți-e antipatic. mă mir și mă întristez când oameni ca Rareș Moldovan ajung într-un asemenea punct. am crezut mereu că literatura (și în special poezia) poate face mai mult pentru noi

    RăspundețiȘtergere
  4. de poemul ăsta ce spui, dragă anonimule?


    Cantos VIII

    Te-am zărit cu o pisică neagră în braţe.
    Sânii tăi nu miroseau a zmeură.
    În fiecare noapte îţi mângâi şoldurile
    cum aş atinge limba unui mort.
    Când pisica neagră doarme în braţele tale,
    visez o pădure de cactuşi şi un felcer nebun care îmi coase bărbia.
    Nu îmi spăl dinţii cu bicarbonat
    şi nu mă pricep la declaraţii de dragoste.
    Numai securea o ţin lipită de inimă
    când trăiesc deasupra capului meu.
    Orice felcer nebun are un piaptăn ruginit –
    nu îmi coase bărbia dacă ţi-ai parfumat mâinile,
    nu îmi coase bărbia dacă pisica neagră doarme.
    Deasupra capului meu – un mort, o pădure de cactuşi şi eu.
    Sunt zile când numai la morgă miroase a zmeură,
    când moartea-i lipită de inimă.
    Iubeşte-mă dacă nu ştii să faci altceva,
    mângâie pisica neagră şi smulge-i pleoapele,
    tu nu vei mirosi niciodată a zmeură.

    RăspundețiȘtergere
  5. un amestec interesant, de Vasile Vlad (Pedepsele) și Ion Gheorghe (Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic), de beat ginsbergian și Mureșan beat.

    RăspundețiȘtergere
  6. dar în fine, nu mă pot aștepta ca anonimii ăștia să fi auzit de Vasile Vlad sau Ion Gheorghe

    RăspundețiȘtergere