marți, 18 decembrie 2012

Apusul criticii universitare



A cam trecut vremea predicțiilor și a tentativelor de a imagina un viitor posibil al criticii literare. Sunt ani buni de când lucrurile s-au tranșat destul de clar și la noi. Problema nu e tocmai nouă și fără îndoială ea nu poate fi separată de un declin general al literaturii ca idee-forte, ca bun universal, clar structurat și ordonat, masiv, coerent, perfect suficient sieși. Să afirmi că literatura nu mai ocupă în lumea contemporană locul pe care îl deținea în urmă cu câteva decenii e un truism. Oricine din zona literelor (și, într-un sens mai larg, a umanioarelor) îți va spune ritos că astăzi se citește mai puțin, superficial și în absența vechilor reflexe critice care au reprezentat în ultimele secole fundamentul pe care s-a structurat marea literatură” a modernității occidentale. Am trecut de faza îngrijorărilor, a naivității mâhnite, a frazelor apocaliptice. Nu, literatura nu a răposat, doar că și-a schimbat principalele repere și coordonate, fiind forțată să se reformuleze păstrându-și în același timp autonomia și încercând să-și conserve memoria intactă. Ergo, critica și istoria literară au devenit niște discipline puse în fața unei alegeri decisive: să se adapteze sau să-și păstreze orgolioase prestigiul cultural și să funcționeze exclusiv pe o piață a valorilor simbolice, să se retragă în universități și conclave academizante ajungând, din punctul de vedere al receptării și al însemnătății publice, un lucru la fel de străin profanilor ca studiile cele mai recente din matematică, fizică, biologie, economie sau medicină. Pe acestea le citesc (și le înțeleg) câteva zeci de oameni, profesioniști în cel mai înalt grad, profesori în marile universități ale lumii. Revistele și publicațiile lor au o circulație nu restrânsă, ci de-a dreptul închisă în cercurile elitiste ale unei bresle sau discipline științifice. În Evul Mediu, salvarea unui mare număr de manuscrise inestimabile, dar și salvarea individuală a unor indivizi care trăiau în cultul și în respectul unor valori respinse de obscurantismul și violența epocii lor, a venit din refugierea în abații, mănăstiri și în primele universități ale Europei. O mișcare similară s-a produs în ultimele decade în Occidentul capitalist. La noi, asta se vede doar de câțiva ani, însă viteza cu care s-au produs aceste schimbări a fost mult mai mare decât în cazul țărilor vestice, fiindcă am încercat să ne adaptăm (și, de bine, de rău, să ne resincronizăm), târâș-grăbiș, la o lume care s-a structurat cu totul diferit și a ars altfel etapele acestei slăbiri” atât de des invocate în discursul postmodern și postapocaliptic.
Ce ar putea însemna, așadar, adaptarea” discursului critic în zilele noastre? Tentativa unui poet oricât de prezent sau de branșat la ceea ce se întâmplă în imediata sa proximitate literară – de a da un răspuns la această întrebare are toate șansele să rămână doar o bombăneală iritată sau o garnitură de sfaturi înaripate. Așa încât mă voi rezuma la câteva observații de ordin practic.
În primul rând, ceea ce m-a frapat de la început la majoritatea criticilor români este dificultatea majoră a acestora de a rămâne conectați la mișcările artistice – și conceptuale – importante ale actualității, la muzica, la artele vizuale, la cinematografia care se fac astăzi la noi și aiurea. Să citești în paginile de critică ale autorilor care scriu despre cărțile nou apărute ipoteze și speculații, apropieri sau paralele cu filmul, cu muzica sau cu discursurile artistice determinante ale acestor ani este un real eveniment. Să întâlnești în cronicile serioase și seci, cu o armătură teoretică rămasă aproape întotdeauna la Călinescu, Lovinescu și, poate, la criticii francezi din anii '60, o cât de mică referință la autori străini contemporani e un lucru, să o recunoaștem, din ce în ce mai rar. Criticul-fanion al generației de după 2000 mărturisea fără nici o jenă, cu câțiva ani în urmă, că nu cunoaște nici o limbă străină și că are atât de multă literatură română de citit pentru a-și scrie cele cinci cronici săptămânale, încât nu i se poate cere să fi auzit de Sorokin, Houellebecq, Brett Easton Ellis, Cunningham, Bolaño sau Palahniuk... Ce să mai vorbim despre poezie, unde reperele criticilor noștri au rămas la Marile Nume din preajma celui de-al doilea război mondial și, cei mai avansați, la Generația Beat și la câțiva poeți care au primit Premiul Nobel acum patruzeci de ani. Și nu vorbesc despre veteranii profesiei, unde găsești aproape întotdeauna o totală incompatibilitate cu discursurile dominante de după 1990 – Nicolae Manolescu nu mai are legătură de două decenii cu literatura contemporană –, ci chiar despre criticii generației mele. Cred că, înainte de a arunca anatema pe cititorii neatenți și dezinteresați sau pe scriitorii care nu își stabilesc mize destul de înalte”, care să concureze direct cu Dostoievski și Joyce, criticul român ar trebui să fie ceva mai puțin îngăduitor cu propria sa ignoranță.
În al doilea rând, ultimii ani au adus în mediul academic schimbări majore de organizare și de repoziționare culturală. Cum cei mai mulți dintre criticii literari activi erau și sunt universitari, prinși în imensul aparat birocratic al învățământului european omogenizat, ei au devenit dependenți de un sistem care i-a împins să devină, la o altă scară și cu orgolii superioare, niște paper-pushers care lucrează aproape exclusiv pentru burse și stagii doctorale și post-doctorale, întocmesc proiecte și planuri cu target precis, scriu încordați lucrări ultraspecializate pe subiecte la fel de aride ca deșertul Gobi. Latura pecuniară a întregii povești a fost rezolvată – e oricând preferabil traiul liniștit pe care organismele U.E. îl propun, în toate domeniile, celor dispuși să devină parte a mecanismului funcționăresc decât viața necăjită a criticului care citește și scrie pasionat despre cărțile contemporanilor săi, fără să fie răsplătit pentru asta, oricât de bine ar face-o. S-a creat o falie între literatura vie și universitarii care îi fac cu mâna de la ferestrele universităților și ale Academiei. Ce mai scrie Andrei Terian? Cu ce se mai ocupă Adrian Lăcătuș sau Bogdan Crețu? Cu lucruri importante, fără îndoială, care nu mai au însă prea mare legătură cu foșgăiala revistelor și a editurilor care publică autori români de azi, cu noile apariții, cu cărțile excelente ale prezentului (ignorate aproape cu desăvârșire dacă nu faci parte dintr-un grup apropiat sau măcar util cronicarului).
Dar despre onestitatea unora dintre cei care încă mai fac cronică literară nici nu vreau să încep să vorbesc. Indivizi interesați, în slujba câte unei edituri sau chiar a unui autor cu greutate, niște oameni care nu mai citesc nimic cu plăcere și din articolele cărora nu te alegi cu nimic. Uitați-vă la cei câțiva critici 80-iști pe care îi admiram în urmă cu ceva vreme: pentru un sejur în străinătate sau o ciorbă într-un restaurant mai spălățel, sunt în stare să facă din niște antitalente totale autori de primă mână. Prefețe, postfețe, republicate apoi în reviste, pe internet (metoda brevetată de Cristea-Enache), toate trase la indigo, texte interminabile care nu spun nimic și nu pot oferi un ghidaj, o serie de repere pentru un cititor rătăcit între atâtea nume și titluri. Și atunci, de ce continuă toată farsa? Pentru măgulirea vanității unor scriitori al căror public poate încăpea într-un maxi taxi?
Nu, mulțumesc. 


(articol apărut în revista Steaua, nr. 9-10/2012)

7 comentarii:

  1. Ce articol "supărat", Claudiu :)

    RăspundețiȘtergere
  2. se vede treaba că trebuia să-i spun "Senilitatea (sau falimentul) criticii universitare", ca să înțeleagă și câțiva domni mai grei de cap

    RăspundețiȘtergere
  3. poate cîndva vei scrie şi ceva de genul "La umbra criticii în floare"

    RăspundețiȘtergere