vineri, 22 iulie 2011

Adio, m. ivănescu

Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe.

Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.

4 comentarii:

  1. ‎"Când moare un poet,memoria refuză să mai fie închipuită".

    RăspundețiȘtergere
  2. "Moartea unui poet adevarat nu este un sfarsit, este numai o reactie chimica menita sa separe aurul de impuritati." (Ana Blandiana)

    RăspundețiȘtergere
  3. @etcetera....

    Dar sunt şi amintiri adevărate


    Şi eu am umblat odată cu o amintire
    în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
    (îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
    pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
    nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
    nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
    din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
    şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
    să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
    din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
    îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
    şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
    în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
    rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
    umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
    drumul). şi parcă nu e tot una?

    (Mircea Ivănescu - Vol. Versuri)

    RăspundețiȘtergere