Dan. Nicușor Dan

Fără iluzii deșarte și fără entuziasmul exagerat al altora, cred că Nicușor Dan este una dintre aparițiile cele mai normale și mai încurajatoare ale acestor alegeri. Un om inteligent și civilizat, cu inițiative civice și proiecte credibile și realiste, cum mi-aș dori să fie cât mai mulți dintre concetățenii noștri. Eu îl voi vota la primăria Bucureștiului, din prea multe motive ca să le enumăr aici. Faceți și voi cunoștință cu el.

Constantin Abăluță în colecția Plantații

„Pe vremuri exista un slogan, «mămăliga nu explodează». Acum școlarii vor toți în Dubai și țopăie de colo până colo să nu înțepenească. Pensionarii au lansat moda cartoanelor atârnate la gât cu «Vrem eutanasiere gratuită». Pe poetul român îl inspiră alcoolul, pe dictator, alfabetul surdo-muților. Numai Constantin Abăluță, care vorbea în șoaptă cu scaunul din mijlocul străzii sau cu nuca din șifonier, confesorul discret al obiectelor și a tot ce nu cuvântă și trece neobservat, acest domn, cu alura lui de sir englez cam scăpătat, urmărește câinele cu roți în loc de labe traversând strada printre mașini și scrie pe trotuar «viața – în curs de apariție»”.

Nora Iuga

„Privirea lui Abăluță pare (repet, pare) îndatorată exclusiv realității. Apoi, dintre pietrele acestea atît de « reale », cuvintele purtătoare de sensuri cuminți, pur descriptive, răsare din nou șarpele răzvrătirii și-ți dai seama că poetul nostru face ce știe el mai bine: asuprește realitatea, o domină și-o batjocorește.”

Bogdan-Alexandru Stănescu

„Am o simpatie deosebită pentru decența disperată a lui Constantin Abăluță și a poeziei pe care o scrie. Admir omul pentru silueta sa galantă, pentru extravaganța reținută, și rămân un cititor al acestui poet prolific și perseverent, la prima vedere peste măsură de productiv, care trăiește însă, fără fastul și narcisismul atât de des întâlnite la poeții români, în religia scrisului.”

Claudiu Komartin

Radu Vancu în colecția Plantații

„Frânghia înflorită continuă şi, cumva, încheie « saga familială », în centru cu aceleaşi personaje: tatăl (« mortul iubit »), soţia (Camelia) şi fiul (Sebastian). Amplul poem alătură fragmente din viaţa casnică, vise serafic-atroce, amintiri, meditaţii asupra poeziei, excursuri în/ discursuri despre « lumea de dincolo », într-o formulă care este, deja, « marcă înregistrată Radu Vancu ».

Idilicul şi grotescul, ironia disperată şi burlescul, cruzimea şi delicateţea, limbajul colocvial, cel parabiblic şi cel intelectual-filosofic, imaginarul debordant şi notaţia imediatului generează un univers pulsatoriu, a cărui « pneuma » e dorinţa (şi posibilitatea?) de a fi fericit.

Radu Vancu se distanţează atît de poezia « mizerabilistă », a desperados-ilor de cafenea, cît şi de cea zis neoexpresionistă, a (pseudo)ruralilor rătăciţi prin crîşmele marilor oraşe. Mai exact spus: se detaşează din « plutonul douămiist », impunîndu-se ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români de azi.”

Alexandru Muşina

„O carte scrisă impecabil, în deja binecunoscuta tehnică Vancu.

O carte generoasă şi intransigentă (doar poezia e artă de familie, nu?).

O carte cu care să-ţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit craniul cu trompa.

O carte extrem de emoţionantă.

O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră.”

Dan Coman

  

„Frânghia înflorită este o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia, ca amploare a conștiinței poetice, decât de poezia lui Virgil Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Oniricul zdruncinător din Caiet de caligrafie și de citire sau stranietatea înduioșătoare și captivantă din Familia Popescu stau, în Frânghia înflorită, sub semnul acelui vers extraordinar al lui Mazilescu (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): « te-am sărutat eu mortul ». Nu e nimic fals și nu e nimic glorios în împăcarea ce se așterne peste paginile acestui album de familie cumplit și feeric la capătul căruia regăsesc, alături de Radu Vancu, o mare liniște îndoliată, speranța și mângâierea de după dezastru.”

Claudiu Komartin

Poem pentru cei de pe urmă (copiii din Hamelin)

Nu, mamă, nu am vrut cu bună știință să mă distrug.

Nici măcar nu este vorba de mine aici.

Aș vrea să vorbesc în numele celor

ce s-au anihilat cu maximă eficiență

dar nu mai cred că se poate spune ceva decent

în numele altora. Prietenul meu al cărui scalp

putrezește acum sub un deal

e cu mine.

Și prietenul său, care și-a sfărâmat tâmpla

de osul unui fagocer

e aici,

și suntem ca în ziua dintâi.

  

Imaginea se întunecă progresiv, până în punctul unde

pelicula începe să ardă.

Dăm ca disperații din mâini, cineva încearcă să

stingă ce se mai poate, proiectorul derulează în beznă,

cu ploaia alături, filmul nostru tăcut.

Am văzut statisticile. La fiecare zece oameni

care iubesc, unul urăște cu furie.

Ți-ar îndesa explozibil în gură. Ar măslui totul.

Să o facă.

Aș putea accepta scenarii mai rele.

Aș putea scrie ce am vrut să scriu, și apoi să dispar.

Superstițiile tale, mamă, și semnul adânc

încrustat în carne

nu m-au ferit de nimic.

Poate că există un refugiu

Poate că există un refugiu în frumusețe.

Ani de-a rândul am vrut să cred asta.

Că pot vedea limpede fără să privesc.

Că pot auzi clar fără a fi nevoit să ascult.

Nu am nimic de spus despre societate.

Nu am avut niciodată.

Am crezut că aș putea fi într-o zi eu

prințul lui Rumi care și-a contemplat sufletul.

Nu știu nimic despre suflet.

Nu mi-am văzut aura niciodată.

Biologia nu mi-a dezvăluit altceva

decât mutații și procese evolutive.

Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest

pe care-l începem să dea naștere unei lumi.

Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate

și suntem fericiți.

Colaj (pentru cei de pe urmă)

Planurile generoase ale marilor oameni, energia inginerilor sociali,

respingerea mentalităților retrograde

nu au folosit la nimic.

Progresul s-a dovedit o vorbă goală,

un instrument secular de manipulare.

Atâta timp cât nici o nevoie fundamentală, concretă

nu este nesatisfăcută,

a avea și a nu avea e totuna.

Mai întâi au inventat materiale trainice

care să reziste la acțiunea timpului,

apoi au inventat arme sofisticate care să le facă

una cu pământul.

De la un an la altul, gropile de gunoi au crescut

înfricoșător, au devenit munți cu povârnișuri murdare

și ravene toxice. Nimănui

nu i s-a părut că ar fi ceva greșit în asta.

Discuțiile formale, negocierile, dezbaterea dură

pentru Marile Chestiuni ale Timpului nu folosesc la nimic.

Au fost întâlniri și planuri, promisiuni ferme, bugete,

idei revoluționare care nu au condus la nimic: lumea

și-a urmat cursul ireversibil.

Au transformat peisajul construind autostrăzi și tuneluri,

poduri, zgârie-nori și, pentru orice eventualitate,

buncăre, săpate tot mai adânc

către centrul pământului.

Operele complete ale lui Whitman nu au folosit la nimic.

Accentele puse pe schimbarea subtilă nu duc nicăieri.

Epictet avea dreptate:

imaginația e cea care durează cel mai mult.

După atâția ani ar trebui să ne fie clar că

implicarea nu folosește la nimic

și nici refuzul nu folosește la nimic.

Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea

ideologiilor pentru care oamenii se agită dintotdeauna

înnebuniți.

Organele artificiale nu folosesc pe termen lung la nimic.

Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe

și le-am scris peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea

dar nici asta nu a folosit la nimic.

Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile.

Poem pentru cei de pe urmă (fragment)

„Am prevăzut atât de clar înfrângerea.

Mâna care ține barosul și acționează armele

e aceeași mână care poate cânta o sonată

mult după ora închiderii

într-un hotel ruinat în care
se strâng ultimii supraviețuitori.

Și mâna care stabilește programul de lucru al morții,

cea care porționează pentru toți suferința

e aceeași mână strânsă ca o gheară

care a scris

In my beginning is my end.

Iar apoi afli că în filmul ăsta nu există sfârșit.

Vine cineva și te trezește cu o palmă la realitate

și-ți spune: nu ai nici un motiv să te sperii,

pentru că nu vor vedea apocalipsa decât

cei care și-au făcut creierul zob

metodic

mai degrabă dintr-un impuls practic,

apoi schizofrenii și autiștii,

deliranții, toxicomanii, cei care singuri

se trag înspre mlaștini.

Și aproape că adormi împăcat.”