Poem pentru cei de pe urmă (copiii din Hamelin)

Nu, mamă, nu am vrut cu bună știință să mă distrug.

Nici măcar nu este vorba de mine aici.

Aș vrea să vorbesc în numele celor

ce s-au anihilat cu maximă eficiență

dar nu mai cred că se poate spune ceva decent

în numele altora. Prietenul meu al cărui scalp

putrezește acum sub un deal

e cu mine.

Și prietenul său, care și-a sfărâmat tâmpla

de osul unui fagocer

e aici,

și suntem ca în ziua dintâi.

  

Imaginea se întunecă progresiv, până în punctul unde

pelicula începe să ardă.

Dăm ca disperații din mâini, cineva încearcă să

stingă ce se mai poate, proiectorul derulează în beznă,

cu ploaia alături, filmul nostru tăcut.

Am văzut statisticile. La fiecare zece oameni

care iubesc, unul urăște cu furie.

Ți-ar îndesa explozibil în gură. Ar măslui totul.

Să o facă.

Aș putea accepta scenarii mai rele.

Aș putea scrie ce am vrut să scriu, și apoi să dispar.

Superstițiile tale, mamă, și semnul adânc

încrustat în carne

nu m-au ferit de nimic.