Poem pentru cei de pe urmă

(work in progress)

Se pregătește un război.

Prin vene sângele îngroșat

va fi în curând la fel de încet ca puroiul,

când va începe să curgă în stradă vom înțelege –

au fost decenii de supraproducție

de risipă vulgară

de alienare & agonie.

Sângele nu o să valoreze mai mult decât ploaia acidă

decât sudoarea

decât sterilul.

Sângele – ieftin și imperfect ca jucăriile chinezești.

Sânge pentru petrol, speranța – cât un gunoi

adunat în ochiul care își pierde vederea.

Mâini zbârcite, mâini seci

agățându-se de armele acum inutile.

Un sfârșit oarecare.

Sub norii radioactivi. Bâiguind. Falși profeți.

Și când vom ști ce e de făcut,

nu va mai fi nimic de făcut.

Și când o să aflăm cuvântul care să ierte, acela anume

ni se va-nțepeni în gâtlej

ca o bilă de fier

care a zdrobit tot ce mai era de zdrobit.

Cu noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,

stivuiți după culoare, după religie și rasă. Țepeni

dar mândri de arta și de ororile noastre,

puse la păstrare pentru o mie de ani

sub câmpia mănoasă.

„Aici odihnește omul. Puteți admira

mâna lui fină.

Încercați să nu îl atingeți: nu este mort pe de-a întregul.

Nu îl lăsați să vă lingă mâna, atâta așteaptă

ca să vă muște.

A crezut că e veșnic

fiindcă a pictat Capela Sixtină,

ca un bun stăpân le-a împărțit celorlalți umilința și jegul;

acum în preajma lui își mai fac veacul

doar o mână de muște.”

Nici un cuvânt bun care să ne descrie

în dicționarele celor de după noi.

Căci iată-ne: am mâncat toate făpturile întâlnite în cale

am umilit specii de o frumusețe nepământeană

le-am încuiat în grădini zoologice

în laboratoare

le-am smuls colții & ghearele care

ne înspăimântau până să ieșim din păduri

noi, ciuma,

noi, cei aleși

am făcut legi împotriva hulei

numai ca să putem huli mai vârtos,

am înghițit plante și animale

păduri și recife, teritorii virgine, plaje fără cusur –

o foame permanentă,

o lăcomie născută din înstrăinarea

de o lume pe care n-am înțeles-o; știindu-ne

mai aprigi decât lăcustele,

am stabilit o regulă strictă: să nu ne devorăm între noi

decât în caz de calamitate

dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori.

Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle

și zeități, culte cumplite care

să le justifice crimele.

Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită

în toate colțurile ei.

Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor

de partea lor cruzimea, organele-amputate.

În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze

în flăcări.

Rapacitatea ca unică lege.

Răceala mașinilor de cooperație.

Deschide ușa, te va lovi în plin indiferența lor.

  

„Știu, epoca asta nu e nici cea mai oarbă,

nici cea mai strâmbă din câte au fost.

Însă în parcul Lewinsky m-am așezat pe iarbă

întrebându-mă dacă mai are vreun rost.

Și am văzut leii, și am trecut printre ei.

Pe lângă cuști și garduri înalte.

Peste ruinele unui vechi adăpost.

Nici o cheie.

Iar leii se prefăceau îmblânziți:

jucau baschet, fluierau după fete,

priveau lihniți în stânga și-n dreapta, așteptând o scânteie.

Și eu printre ei, planând încet, ca un erete.

It is a challenging neighbourhood, but not because

of the immigrants, it was poor before they arrived.

(De fapt, ghidul voia să spună: dacă am vrea,

i-am termina pe toți c-un singur raid.)

Numărat, cântărit, împărțit. Excluși de

o istorie contaminată. Aici ne-am oprit.”