Debuturile din 2014 (7)

Ioan Șerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Brașov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câștigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Mușina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comșa într-o colecție nouă inițiată în memoria lui Mușina. O colecție în care sper să văd și-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut și în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o așteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenția în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1 / 2013 (de la pag. 24), deși îi știam și blogul și-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor și comentator de poezie în aceeași revistă sibiană). Cartea lui Șerbu e, cu câteva mici excepții, o reușită. Poetul știe să-și construiască volumul (în trei părți, fiecare cu locul și rostul ei: „jumătăți”, „somnifere” și „mașinuțe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid și autoironic, narativ, mai puțin jucăuș, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aș asemăna în unele privințe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfășurate rapid și inteligent, din partea a treia; mențiuni speciale pentru dilemă și taxi: nu e la îndemâna multora să-și țină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfășurate și pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilități de a spune o poveste (Șerbu sigur l-a citit cu atenție pe Carver) și de a juca, în cunoștință de cauză, pe cartea confesivității.

În al doilea ciclu din Lego, Șerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame și dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale și neașteptate (ca în bonus, așteptare, ploiești vest, viespe sau creator), chiar dacă unele îți lasă impresia că n-au ieșit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepția unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit și ca o declarație de independență față de „grup”), adevăr 2, genul de poem care funcționează și are sens doar pentru cercul de poeți în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conține texte bune și foarte bune, chiar și când Șerbu mai derapează, ținând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: dinți falși), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice (delikat, naștere la TV, wc).
Poemul meu preferat de aici rămâne sibiu, din care au dispărut, față de varianta pe care o știam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu / ca un soldat german din normandia / am sărit în trenuri / sub care se stătea la coadă / lăsând totul vraiște // în brașov ploua / în timișoara / berile sinagoga amare / bucurești / o zi la vulcanizare / alta cu steaua prin metrou // într-unul din orașele ăstea / pe la șapte dimineața m-am pus în cur / pe trotuar / (mă mai pusesem eu în cur da' mai în glumă) / eu și ursus ne oglindeam într-o baltă / nu dădeam doi bani pe mine / aparențele sunt înșelătoare / proverb din mintea unui / culegător de orez // i-am zis celui din baltă / ești pe cont propriu amice / mă gândeam la marii răzvrătiți la libertate / la opere care doar în singurătate se pot scrie / nu aveam obligații termene / nu pozam / mi-era doar frică”.

Ioan Șerbu (n. 1983) a așteptat cât a așteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reușite volume de poezie de anul trecut.

Debuturile din 2014 (6)

Sabina Comșa e cea mai tânără dintre poeții grupului Lumina de avarie și a trecut la Brașov printr-una dintre cele mai bune școli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediția 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproș major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influența vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referințe contemporane – Farmville, Discovery, căști de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor și empatie (ajungând foarte rar la ironia mușcătoare și sarcasmul lui Alexandru Mușina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum și ușurința de a construi mici scenarii comic-grotești, cărora poți încerca să le găsești și un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Rețin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comșa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe acești „mamaie” și „tataie” lipsiți de glorie și travestiți în fel și chip de imaginația spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărții ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toți ceilalți apropiați (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte și la obiect, bine tăiate, cu elipse și imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte și clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comșa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar și limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători și obosiți de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvențe  (poezie de notație, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzații, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărții, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant și umanizat și mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieșit dintr-un laborator plin de poeți care scriu cu mănuși chirurgicale și se maimuțăresc decent sub impecabile măști de protecție: „Ce nu știi despre gândacul tău este că are familie / și un cartof preferat, acela pe care îl cureți acum / și / ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Mai bine mai târziu decât niciodată

Răsuflu ceva mai ușurat, acum că și domnul Mircea Martin dă o explicație necesară și suficientă, acuzând un viciu de procedură (care știm bine că numai viciu de procedură n-a fost, ci o fraudă comisă cu bună știință de către președintele de facto al juriului Premiului Național de Poezie și al Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu).

A fost greu, a trebuit să facem o scrisoare deschisă, să insistăm (de la un punct încolo, pentru încăpățânarea lor trebuie să le mulțumim în special lui Radu Vancu și lui Florin Iaru, deși atitudine au luat și Alex Goldiș în Cultura, Bogdan Crețu în Ziarul de Iași, Paul Cernat și Ovidiu Șimonca în Observator cultural), să ne luăm înjurături și șuturi de la tot felul de binevoitori, dar adevărul a ieșit la iveală.

Lămurirea dată de profesorii Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu (într-o scrisoare colectivă) și acest al doilea răspuns al domnului Mircea Martin arată, în ceasul al treisprezecelea, corectitudinea și, să spunem, probitatea lor intelectuală.

De aici încolo, singur Nicolae Manolescu are de făcut o declarație publică, nu o banală notă nesemnată în România literară, care e, de altfel, infirmată de ceea ce scrie domnul Mircea Martin. Citez, pentru exactitate, din cel de-al doilea răspuns al domniei sale: „Problema este însă că, mai departe, Manolescu mi-a cerut încă un nume, cu argumentul că procesul de votare se simplifică astfel. (...) Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc (...).“

Așadar, după ce patru dintre cei șapte membri ai juriului au limpezit în sfârșit lucrurile, și au confirmat suspiciunile enunțate apăsat în Cațavencii de către Florin Iaru, domnul Manolescu nu mai poate ignora ceea ce am aflat, în ciuda declarațiilor sale arogante, de voievod căruia îi e permis orice, prin care ne trimitea să ne vedem de ale noastre și se arăta scandalizat de faptul că noi suntem indignați...

Tăcerea lui Nicolae Manolescu este tăcerea unui om în care nu se mai poate avea încredere, care a fost dat de gol și care, chiar așa, prins cu mâța-n sac, nu catadicsește să dea o explicație utilă. Tardivă, dar utilă. Nu o notă anonimă în revista pe care o conduce taman premiatul Gabriel Chifu.

E vremea să ne fie dat, dinspre Paris (unde ai noștri tineri...), un răspuns.

Ca să ne fie clar o dată pentru totdeauna cu cine avem de-a face.


P.S. După ce i-am citit editorialul din ultimul număr al României literare, sunt lămurit în legătură cu N. Manolescu. Marele liberal a ajuns un tătuc autosuficient gata să le dea peste bot tuturor celor care nu-s de acord cu el, chiar și când e evident pentru toată lumea că a comis o fraudă și că trebuie să răspundă pentru ea.
Prin editorialul ăsta plin de spume în care suntem toți ori nătărăi, ori nerecunoscători, ori, de-a dreptul, niște neica-nimeni care n-au niciun drept să-l contrazică (fiindcă nimeni, dar absolut nimeni, nu are „operă” care să fi fost certificată de El Însuși, și de-aia n-avem voie să deschidem gura), N. Manolescu nu a făcut decât să ne demonstreze că nu l-am judecat greșit.
Câte zile mai are, o să trăiască înconjurat de yes-meni și de neveste și o să-l pupe toți pe toate fețele ca pe moaște și se vor bucura când le va mai arunca o ciozvârtă din vârful moviliței pe care stă cocoțat.
Ca Ceaușescu înainte de finiș.
Doar că N. Manolescu, isteț și prevăzător cum îl știm, s-a împușcat singur la bătrânețe.

Lucian Vasilescu. Mici schimbări de atitudine

(articol apărut în două părţi, în numerele 187 / octombrie 2014 şi 190 / ianuarie 2015, ale revistei Timpul; le pun cap la cap, cerându-mi scuze pentru lentoarea cu care am dus acest comentariu de carte până la capăt; în apărarea mea, spun doar că voiam să fie o cronică bună, mai întâi pentru că era la o carte de Lucian Vasilescu, iar apoi fiindcă urma să apară în Timpul, revistă care-i la un nivel sub care nu îmi permit să cobor)

La 24 de ani de la încheierea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mişcării poetice 90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu) a ajuns – cu excepţia lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalităţile poetice determinante ale epocii – în punctul maturităţii şi al consolidărilor canonice.

Poeţii „90”-ului bucureştean au avut un start excelent, fiind de la început mai în atenţia publicului, a criticii şi a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieşeni (în primul rând O. Nimigean, Radu Andriescu şi Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntaşu). Excepţia o constituie, probabil, Paul Vinicius, poet de cursă lungă, atipic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014).

Aceşti poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evoluat împreună, împărtăşind câteva principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dogma 80-istă), care se regăsesc într-o serie de articole din suplimentul revistei „Luceafărul”, „Nouăzeci”. (Şi dacă tot suntem aici: se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de Cristian Popescu în acei ani, păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe şi contaminări reciproce, Pop, Bănulescu, Gălăţanu şi Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar şi replieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai complexă de-atât).

Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mihail Gălăţanu şi Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu şi Pop, Confort 2 îmbunătăţit (2004), carte cursivă şi coerentă scrisă de doi prieteni, dar şi prietenii sunt uneori, când vine vorba de Text, nemiloşi. Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre poeţi domină discursul, având un ascendent metafizic şi o disponibilitate mai mare pentru nihilism, iar celălalt se pliază, continuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuş şi uneori mai bombastic, mai aplicat cinic şi cu un umor negru de obicei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că şi pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează.

Lucian Vasilescu a fost ultimul dintre poeţii „Universitas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri şi teme explorate şi în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la antologia Institutul de Poezie Legală (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion şi dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. (...) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică.”

După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta la care lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimulările, sugestiile ironice şi strategiile discursive pe care le stăpâneşte excelent, Vasilescu rămâne şi el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamentală dintre el şi acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Comediilor în fond îşi redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „insuficienţă verbală”), poetul 90-ist îşi frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcănd jocuri rafinate de gleznă. Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, sunt şi mai „vorbăreţe”, aşadar mai previzibile şi mai lipsite de tensiune semnificantă: „între mine şi eu, celălalt, se cască un hău / cât un munte adânc, / cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea şi romul (dar mai ales romul) aduc în / dar mateloţilor / splendide, în 3D, vedenii / (…) între mine şi eu, celălalt, flote de vise tăcute / se scufundă în cerul de-asfalt”.

Ar fi greşit să afirmăm că Lucian Vasilescu s-a instalat în confortul unei formule – de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proaspăt, credibil. Chiar şi (sau poate mai ales) când îl simţi emiţându-şi poeziile cu un fel de bunăvoinţă scrâşnită: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire / nefolositoare. / a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul, / pete în soare. / iar asta nu-i bine, nu-i sănătos şi nici nu se cuvine. / scrisul nu-i decât o sminteală, la fel şi speranţa – / v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi / cu ambulanţa. / voi să nu faceţi ca ea. (…) / voi veţi învinge. pe voi v-am ales / să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles.”

Pentru nucleul „90”-ului bucureştean, „Graalul” l-a constituit, în vremea cenaclului „Universitas” şi în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându-se, la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” şi „golăneşti” (impudoarea, şocantă la vremea ei, s-a transformat încetişor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care aceşti poeţi, opuşi programatic Generaţiei 80 şi exclusivismelor ei, ar vrea să-l atingă.

Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur şi mai îndreptat spre jocularităţi (vorba lui M. Ivănescu), dar are şi partea lui serioasă până la Dumnezeu (şi-napoi). Şi chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură, „despre poezie ca despre spovedanie şi mântuire (...)”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în superb-zguduitorul jurnal Caiet de citire şi de caligrafie), nici de elanurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania descheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin neapărat să pară gravi, ba chiar s-ar feri să fie luaţi prea-n serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi aderenţi la o idee sau o credinţă, oricât ar încerca să şi-o deturneze sau să şi-o refuze. Iată-l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele şi visez / că mare // mare o să fie, / doamne, / voia milei tale.” Şi, pentru ca demonstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumnezeu mă priveşte / cu un soi de mirare; un fel de îngeri / îşi smulg unul altuia / aripile, de disperare.” Cum altfel, nu-i aşa, dacă nu de disperare?

Ceea ce-l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală, este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care şi-l dispută. Remarci imediat, de exemplu, uşurinţa sa de a ritma şi de a rima, ştiinţa de a accentua, păstrând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al tavernelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia versurile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive întrucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) şi Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbăteşte”, nu fără fandoseli – Al. Cistelecan dixit – sau, mai bine zis, fără o anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Şi beau. Beau doar oţet amestecat cu / fiere. / pe fundul paharului, zilele mele m-aşteaptă / să le ajung, să le sorb, să le aduc la viaţă, să le spun pe / nume. // beau din toate puterile, / dar zilele mele se chircesc şi se fac / tot mai puţine.” În ce priveşte „micile schimbări de atitudine” pomenite în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minim – vânzolelii de altădată i-au luat locul spaimele „domesticite” şi un fel de coabitare lâncedă, care a cunoscut „sublimul. / sublimul stării de greaţă” şi s-a cam lămurit.

Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare” e mai degrabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de precizare inutilă, care nu cred că îmbogăţeşte cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement auctorial sau ca pe o justificare pentru decizia poetului de a tăcea (editorial) de acum înainte, putem glosa pe seama deziluziei şi a scârbei pe care o resimţi din rândurile unui poet şi publicist ajuns în punctul unde poezia şi jurnalismul (ca meserie angajată în primul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind marginalizate în dauna unui spirit „manelistic” atotbiruitor.

Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă, şi e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taciturn, c-un ochi întors spre sine, dar aduce în acelaşi timp cu un vânător de recompense care aşteaptă să-şi încaseze câştigul. Aşa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sarcasm (ca în „pe mine maneaua m-a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puternice şi memorabile despre decădere („zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. / maşinile, şi ele, au ruginit. / pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.”) şi dispariţie („aici se încheie, aici e sfârşitul, / cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajunge cu dezolarea până la parafrazarea versului eminescian şi a celui arghezian, totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare:  „niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. / înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam. / nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată. // n-am crezut şi nici n-am.”

Despre ultima parte a volumului, „Life kills. Repere biografice – tabel cronologic” nu voi scrie decât că nu are nicio legătură cu cele 48 de poeme despre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul şi diferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991) aşa cum reiese prin decupaj din „Scânteia” şi urmaşul său postrevoluţionar, „Adevărul”, s-ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism şi despre servitute, despre manipulare, minciună şi derizoriu. Dar toate acestea merită un alt proiect şi o altă carte, despre care voi scrie la vremea potrivită, dacă va fi cazul.

„Timpul”, primul număr din 2015

A apărut primul număr din 2015 al revistei ieşene Timpul. De acum nu mai e imediat disponibil şi online, ceea ce pot înţelege (asta defavorizează vânzările variantei tipărite). Revista a intrat în reţeaua de distribuţie Inmedio, sper să aibă mai mult noroc, şi relaţii mai corecte decât a avut Poesis internaţional cu ei....

Numărul acesta cuprinde şi un supliment dedicat galei „Oamenii timpului” din decembrie trecut, supliment realizat de Asociaţia Studenţilor Jurnalişti, sub coordonarea redacţiei revistei.

Pe lângă paginile despre antologia Mult înainte de sosirea trenului ea se gândeşte (Casa de Editură Max Blecher, 2014), despre care scriu Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Andrei C. Şerban, Ioan Şerbu şi subsemnatul, revista cuprinde, ca de obicei, multe subiecte şi semnături foarte actuale.

Am mai spus-o, cred: în momentul ăsta, pe mine ca cititor, dar şi ca autor şi editor, din punctul de vedere al publicisticii culturale vii făcute în România, cel mai mult mă interesează săptămânalul Observator cultural şi mensualul Timpul.

Diseară

Diseară, de la ora 18, la cea de-a şasea ediţie a Serilor Sinapsa, vom face o prezentare a antologiei de poezie flamandă (Lumina ultimei zile) pe care am publicat-o la sfârşitul anului trecut. Doina Ioanid, unul dintre artizanii ei, va vorbi și ea despre proiectul coordonat de Jan H. Mysjkin, iar eu voi citi din carte câteva poeme frumoase.

Lumina ultimei zile

poezie flamandă contemporană,

Casa de Editură Max Blecher, 2014

Nu s-a mai putut salva nimic

Primesc aceste declaraţii, deşi nu îmi vine uşor să le accept, şi le mulţumesc domnilor Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Al. Cistelecan pentru că au răspuns cererii noastre (legitime, continui să cred).

Domniile lor au făcut lumină într-o chestiune delicată care mă lămureşte definitiv asupra felului în care funcţionează "lumea literară" de la noi.

Pentru mine, din acest moment, aceasta nu mai există din punct de vedere instituţional.

E moartă şi-ngropată.

Începând de acum, consider că  Uniunea Scriitorilor din România este, de facto, terminată, ea pur şi simplu nu mai există pentru mine, cu toate că (ţin să menţionez) nu am fost niciodată membru al acestei asociaţii "de breaslă".

La aşa "breaslă", aşa scriitori.

Premiul Naţional de Poezie Opera Omnia (ce poartă pe nedrept numele unui poet singular, care nu cred că ar fi aderat niciodată la asemenea practici şi jocuri de culise) nu mai are niciun fel de importanţă.

Singura concluzie pe care o pot trage în urma răspunsului a trei membri ai juriului, care se declară în minoritate, deci nu au votat cu Gabriel Chifu, este că ceilalţi patru, respectiv domnii Manolescu, Martin, Holban şi M.A. Diaconu au votat cu poetul care a câştigat.

Nu mai e mare lucru de discutat aici. Deşi domnul Martin recunoaşte în scrisoarea sa, publicată în revista "Observator cultural", negru pe alb: "voi fi ultimul care să neg existenţa unei clare diferenţe de valoare între Ion Mureşan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, şi Gabriel Chifu, pe de alta", printr-un exerciţiu de matematică elementară, trag concluzia că dl. Mircea Martin a votat cu acesta din urmă, în ciuda credinţei sale că dl. Chifu nu le este superior contracandidaţilor săi.

E o istorie pe care o consider închisă. Ştiu din mai multe surse că dl. Manolescu a făcut presiuni, ameninţând cu demisia sa din fruntea Uniunii Scriitorilor, dacă dl. Chifu nu primeşte premiul în discuţie. Nefiind, repet, membru, ci un contestatar al acestei uniuni ilegitime (cine are curiozitatea, poate vedea că scriam împotriva conducerii sale încă din 2004, când preşedinte era dl. Eugen Uricaru, secondat, fireşte, de acelaşi Gabriel Chifu), chestiunea aceasta nu mă mai priveşte.

Voi continua să scriu şi să fiu parte a lumii paralele cu a domnului Manolescu în care am funcţionat şi am construit în ultimii cinci ani, prin propriile puteri, un cenaclu/atelier de literatură contemporană, o revistă care (iertaţi-mi lipsa de modestie) bate la fund toate revistele sub egida USR şi o editură care publică, în medie, zece titluri pe an. Se poate vedea, numai să vrei, cât cântăresc toate astea în literatura română contemporană.

În rest, despre morţi numai de bine. Sistemul literar s-a prăbuşit definitiv, iar nouă nu ne rămâne decât să facem pe cont propriu ceea ce avem vocaţia şi energia să realizăm.

Nu, nu sunt în doliu, ci doar trist că din ruinele acelei lumi scufundate, pe care am crezut-o în stare să se regenereze şi să redevină o parte activă a societăţii în care trăim, nu s-a mai putut salva nimic.

„Numai vorbind deschis despre ce s-a întâmplat se poate face lumină.”

Radu Vancu despre „traficul de prestigiu”, într-o nouă încercare de a descălci ceea ce nu se doreşte a fi descâlcit. E un articol mai lung, dar bine cumpănit, care sintetizează ceea ce s-a întâmplat, spus şi scris până acum şi arată în ce punct a ajuns toată această discuţie în jurul Premiului Naţional de Poezie.

Nu, nu o s-o lăsăm moartă, dacă asta aţi crezut.

Domnilor Ion Pop, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, vă cerem să rupeţi tăcerea vinovată în care rămâneţi învăluiţi. Nu doar fiindcă astfel ne-aţi putea demonstra că am greşit adresându-vă o scrisoare deschisă în care vă cerem demisia de onoare, ci pentru ca asupra juriului din care faceţi parte să nu mai planeze suspiciunea unei defecţiuni pe care nu o vom uita. Şi, nu în ultimul rând, pentru ca Florin Iaru, care a avut curajul să scrie negru pe alb ce a aflat în urma unor discuţii private (sau, dacă preferaţi, a investigaţiei jurnalistice pe care a întreprins-o), să nu fie pasibil de calomnie. Aveţi, la rândul dumneavoastră, domnule Gellu Dorian, datoria să rămâneţi de partea adevărului.

Pentru că dacă dumneavoastră nu spuneţi public ceea ce aţi recunoscut în privat, şi tăceţi doar pentru a-l proteja pe Nicolae Manolescu, nu doar că adăugaţi o dezamăgire la dezamăgirea pe care am trăit-o când am aflat rezultatul (silnic, continui să cred) al votului, dar îl şi puneţi pe Florin Iaru într-o situaţie penibilă şi fără ieşire.

Arătaţi că puteţi face transparent ceea ce un singur om doreşte să rămână împâclit pentru a acoperi frauda pe care a comis-o.

Nişte frânturi de adevăr

Măcar ceva, nişte frânturi de adevăr au ieşit, în urma agitaţiei noastre, la iveală. Şi asta doar datorită domnului Mircea Martin, ceilalţi implicaţi rămânând la cutie (cu excepţia tonului zborşit-iliescian din răspunsul lui Nicolae Manolescu, nu am mai reţinut decât propoziţia lui Al. Cistelecan: Sperăm şi ani mai buni).

Păcat că-n ţara asta nu există ceva mai mult curaj. Mi-e mai uşor acum să înţeleg ce nu pot desluşi de 15-16 ani, de când îmi pun problema: de ce suntem veşnicii întârziaţi, ăia care-şi dau seama la spartul târgului că au pierdut tot? Uite de-asta.

Octavian Soviany nu are gura cusută

Tot aud cârâind pe internet scriitori din USR împotriva lui Nicolae Manolescu. Curajoşi la care, dacă se-ncruntă o dată Niki-Apolzan-colonel-în-rezervă, ei se bagă repejor sub masă. De ce nu-i scrieţi voi, sutele astea de indignaţi, scrisori în care să spuneţi ce credeţi despre el la 75 de ani şi că sunteţi nemulţumiţi de conducerea şi deciziile lui? Hai, că la mese şi pe facebook, toţi sunteţi voinici. Mă adresez aici membrilor USR, ceea ce eu nu sunt şi nici nu mă interesează să fiu. Dar mă doare să vă văd chinuindu-vă aşa. Uite, puteţi fi mai puţin graţioşi decât Soviany, dar măcar el n-are gura cusută.

aici

Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) a debutat cu Ucenicia bătrânului alchimist (1983), urmat, în anii ’90, de Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996) şi Textele de la Montsalvat (1997), cele cinci volume de poezie fiind strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful şi revoluţia (2012), Dicţionarul de rime (2013) şi Călcâiul lui Magellan (2014). A mai scris romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) și Viața lui Kostas Venetis (2011), două volume de teatru (1992, 2005) şi mai multe cărţi de critică, cea mai recentă şi mai amplă fiind lucrarea în două volume Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2012). A tradus integral Florile răului de Charles Baudelaire (2014). Trăiește la București.

O modestă propunere

CĂTRE JURIUL PREMIULUI MIHAI EMINESCU – OPERA OMNIA

          Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu

                Dragi Profesori și membri ai juriului de la Botoșani,

Sunteți cei de la care am învățat, în deceniile din urmă, poezie.

Am învățat cum să o recunoaștem; și am învățat cum să vorbim despre ea.

Și, mai ales, am învățat că adevărul poeziei nu se negociază. Ați vorbit liber despre poezie în cele mai puțin libere vremuri.

Tocmai în numele acestei lecții bine predate și bine învățate, o să vă vorbim și noi liberi în rândurile de mai jos.

Prin ce s-a întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei.

Credem și simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar trebui să impună respectul contemporanilor noștri. Să nu uităm cine a fost premiat și celebrat la Botoșani din 1991 încoace: e o listă deja lungă care face onoare poeziei românești din secolul XX, de la Mihai Ursachi și Gellu Naum la Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Angela Marinescu.

În ciuda oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite astfel de erori fără a fi bănuit de malversație.

Sau de dezertare de la misiunea care v-a fost încredințată.

Sau de servirea unor interese de grup care nu au legătură cu răsplătirea și celebrarea vocilor poetice care ne-au marcat epoca și răsună cu cea mai mare claritate în literatura noastră de azi.

Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă.

Aceasta este eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: și nominalizaților nedreptățiți, și reputației membrilor juriului, și prestigiului premiului în cauză. Ba chiar și premiatului, în fond.

Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.

Ați servit cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult, acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct, vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal superlativul într-un sistem literar al aproximativului.

Însă la fel de adevărat este că, în anii din urmă, poeții laureați n-au mai fost de același nivel. Sincopele sunt tot mai evidente de la an la an. Am sperat cu toții că sunt doar erori inerente, accidente de parcurs, după care lucrurile se vor întoarce la acea normalitate a excelenței. Am răsuflat ușurați anul trecut, când desemnarea lui Ion Mureșan a reușit aceasta.

Anul acesta, însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit. Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns.

Pot exista explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui. Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil, drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.

Poeți esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei, dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub semnul îndoielii.

De aceea, credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.

Vă rugăm, prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare.

E radicală, poate. Dar vine din acel radicalism al poeziei despre care ne-ați vorbit, atât de frumos, atât de convingător, în cărțile pe care le-ați scris. Cu unele dintre acestea am crescut și le păstrăm pe primul raft al criticii românești postbelice.

Cărților dumneavoastră, exemplare, li se va adăuga un gest exemplar. Care va repara nedreptatea prezentă – și le va împiedica pe cele viitoare. Veți arăta astfel că, de fapt, iubiți poezia la fel de mult ca noi – cei care, de dragul ei, riscăm să vă mâhnim și să vă pierdem, acolo unde ea există, prietenia. Pe care o prețuim așa cum se cuvine.

S-ar putea ca această scrisoare deschisă să ne despartă. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să arate că, așa cum spuneam, și dumneavoastră, și noi iubim suficient de mult poezia pentru a face, de dragul ei, gesturi riscate: noi, acela de a primejdui o relație de firească prețuire și gratitudine; dumneavoastră, acela de a proceda la o demisie de onoare.

Dați, vă rugăm, acestei scrisori deschise șansa să arate că suntem, și noi, și dumneavoastră, membri ai acestei stranii specii a celor nebuni după poezie.

Cu speranță,

Claudiu Komartin

Radu Vancu

Rita Chirian

Octavian Soviany

Emilian Galaicu-Păun

Dumitru Crudu

Paul Cernat

Dan Coman

Marin Mălaicu-Hondrari

Svetlana Cârstean

Andrei Terian

Mihail Vakulovski

Bianca Burța-Cernat

Ștefan Manasia

Alex Goldiș

Bogdan-Alexandru Stănescu

Liviu Antonesei

Ionel Ciupureanu

Nicolae Avram

Elena Vlădăreanu

Alexandru Vakulovski

Cosmin Perța

Ion Buzera

Paul Vinicius

Anca Mizumschi

Dan Iancu

Ciprian Măceșaru

Andrei Dósa

Aleksandar Stoicovici

Sorin Despot

Radu Nițescu

Laurenţiu Ion

Miruna Vlada

Vlad Ioan Tăușance

Mihók Tamás

Tiberiu Neacșu

Luminița Amarie

Andrei Zbîrnea

Radu Jude

Alexandru Petria

Ovidiu Raul Vasiliu

Florentin Sorescu

Beatrice Ruscu

Ioana Tiberian

Claudiu Groza

Cecilia Ștefănescu

Alina Purcaru

Dana Pîrvan-Jenaru

Daniela Luca

Daniela Ionescu

Ioan Vasiu

Dorina Bălan

Yigru Zeltil

Cristian Robu-Corcan

Raluca Hanea

Cristian Fulaș

Ligia Pârvulescu

Chris Tanasescu

Ana Viorica Pușcașu

Dan Mihuț

Nicolae Silade

Marius Lăzărescu

Adrian Mureșan

Eugen Lenghel

János Szántai

Constantin Severin

Marius Marian Șolea

Ana Toma

Emanuela Ignățoiu-Sora

Cristina Foarfă

P.S. Cei care vor să-și exprime adeziunea la Apel o pot face trimițând un mesaj pe adresa: apel.pentru.poezie@gmail.com

Apel pentru „O modestă propunere”.

     Pregătesc un text, intitulat probabil „O modestă propunere”, prin care le voi cere şi îi voi îndemna pe membrii juriului „Mihai Eminescu” Opera Omnia, după ceea ce s-a întâmplat anul acesta (deşi nu uit nici alte câteva premieri lipsite de fler şi de argumente serioase – îl menţionez, din ultimii cinci ani, doar pe Nicolae Prelipceanu, şi cred că-i de ajuns), să se retragă.

     Nu mă interesează ce consecinţe va avea această scrisoare (ba da, mint: regret că probabil voi jigni sau îmi voi îndepărta trei oameni la care ţin şi pe care-i preţuiesc, dar cred că e timpul pentru o mică revoluţie acolo, altfel e final de partidă).

   Repet: nu va fi încă o petiţie, va fi o rugăminte politicoasă, o încurajare plină de respect faţă de nişte critici fundamentali ai ultimelor patru decenii din secolul trecut, de a se retrage într-un moment în care e timpul ca lucrurile să fie citite, reconsiderate şi revalorizate critic altfel.

     Sunt încurajat în acest demers de valul de comentarii şi de indignare legitimă pe care l-am văzut în ultimele două zile, care a solidarizat scriitori dintre cei mai diferiţi ca orientări şi gusturi. Probabil că se vor găsi deştepţi care să se apuce de glumiţe, alţii care să arunce în derizoriu o astfel de iniţiativă, cum au aruncat în derizoriu instituţia Premiului „Mihai Eminescu”, dar cred că dacă nu facem acum nimic (în afară de crâcneli pe facebook, bloguri şi câteva reviste nealiniate), lucrurile se vor împuţi(na) tot mai tare.

     Sunt deschis la orice propunere în ceea ce priveşte termenii redactării acestei scrisori deschise, atâta timp cât ea va spune clar că le cerem acestor critici venerabili să lase o nouă generaţie să se ocupe de ceea ce ei ne-au dovedit, în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, că nu mai sunt în stare.

Premiul Național „Mihai Eminescu”. Minciuna

     Sunt încă mult prea nervos și prea mâhnit pe câțiva scriitori la care țin de ani buni, critici eminenți, profesori cu o reputație nepătată și oameni de cea mai bună factură intelectuală care s-au lăsat târâți într-un joc mizerabil, ca să nu comentez pe marginea acordării greșite, penibile, imorale, a Premiului Opera Omnia unui autor mărunt, care nu s-a distins în literatura română a ultimelor trei decenii decât prin poziția sa de șef al gărzii pretoriene a lui Nicolae Manolescu.
     Mi-am exprimat clar părerea și poziția la Botoșani în mai multe discuții pe care le-am avut cu poeți și critici prezenți acolo, inclusiv cu organizatorul galei, transformate în chip rușinos într-o comedie a erorilor. Voi spune câteva lucruri simple, fiindcă scandalul s-a iscat, minciuna e evidentă și mai flagrantă decât oricând (într-o măsură evident mai mare decât în cazul premierii silnice de acum doi ani a lui Nicolae Prelipceanu, un alt autor care nu strălucește decât prin cantitate și foncții).
     În primul rând, toată lumea de la Botoșani părea că-și cere scuze pentru ceea ce s-a întâmplat, inclusiv membri ai juriului, nume prestigioase, în care am avut aproape întotdeauna încredere, până și vajnicul Gellu Dorian, pentru oricine de acolo mascarada era clară. Premiul Opera Omnia a fost acordat în urma presiunilor lui Nicolae Manolescu, un om care ține cu tot dinadinsul să facă praf la bătrânețe imensa autoritate pe care și-a câștigat-o între anii '60 și '90 ai secolului trecut. Nicolae Manolescu este acum, ca președinte etern al Uniunii Scriitorilor (pe care, din punctul meu de vedere, a îngropat-o definitiv), un farsor și un aranjor de doi bani. Forțându-le mâna colegilor săi să premieze un autor submediocru, individ altfel spălățel și civilizat, N. Manolescu a bagatelizat o instituție clădită în 25 de ani (mă refer aici la premiul botoșănean, și nu la Uniune, care chiar nu mai are nicio importanță pentru vreun scriitor român sub 40 de ani, vârstă pe care hai să nu uităm că Eminescu nu a apucat-o) și i-a pus într-o situație jenantă pe ceilalți membri ai juriului, care nu cred că meritau asta... Sau poate că o merită, de vreme ce niciunul nu s-a dezis public de această potlogărie, de o malversație căreia i-au căzut victime ca niște copii.
     Pe scurt, domnul Manolescu a aruncat în derizoriu ceva foarte important pentru acei fanatici ai literaturii și nebuni după poezie, pentru că el oricum nu se mai găsește de mult (dacă o fi fost vreodată) în această categorie. Mă simt jignit personal de ce s-a întâmplat la Botoșani, e un lucru pe care îl și scriu ca să nu rămână doar în discuțiile private pe care le-am avut în cele două zile cât am stat acolo. Nu în ultimul rând, îmi pare rău că din cauza acestei fraude morale, a acestei, să-i spun pe nume, porcării greu de egalat, cei doi poeți tineri care au primit premiul pentru debut, și anume Ștefan Ivas (cu mila schimbă gustul cărnii) și Merlich Saia (cu garda de corp) sunt aproape complet trecuți cu vederea în mai toate discuțiile care se poartă acum pe facebook, pe bloguri, foarte curând în reviste. E o nedreptate pentru care tot domnilor Manolescu și Chifu trebuie să li se mulțumească. Când am luat împreună cu Dan Coman premiul pentru debut, acum 11 ani, la Opera Omnia a fost celebrată Angela Marinescu. Nu cred că are rost să mai spun cât a însemnat asta pentru acei doi poeți tineri copleșiți de emoții.
     Înainte de a pleca, i-am comunicat domnului Chifu ce cred, și anume că protectorul și patronul său i-a făcut un deserviciu și l-a supus unei umilințe publice (care vine, e drept, la pachet, cu un premiu de câteva zeci de mii de lei, o sumă enormă pentru orice scriitor român de astăzi), iar răspunsul său a fost n-am avut ce să fac. Ba da, domnule Chifu, îl puteați refuza. Sau, și mai simplu, îi puteați transmite belferului de la Paris că nu puteți accepta o minciună atât de sfruntată. Nu când ceilalți nominalizați sunt Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu sau Lucian Vasiliu.
     Acum lui Gabriel Chifu nu-i mai rămâne nimic de făcut. A fost atâția ani un poet modest, acum este și un scriitor dezonorat. În locuri în care oamenii demni pățesc una ca asta, se recurge la harakiri sau la plecarea grabnică în pustie.

Debuturile din 2014 (5)

 

După ce a terminat cursurile de la Conservator, Cătălina Matei a urmat cursurile unui masterat la Litere, e clar că poezia o tot încerca, iar ea tatona la rându-i diferite modalităţi care ar fi putut să o exprime cel mai bine în acea fază, cu toate crizele de creştere subsumate. Apoi, aruncându-se cu capul înainte într-o treabă la care mai rar se înhamă un poet (sau un muzician) de douăzeci şi ceva de ani, ea a pus pe picioare „Tramvaiul 26” (o reverenţă adusă poetului Cristian Popescu, la aproape două decenii de la dispariţia acestuia), spaţiul în care s-au întâmplat, din 2013 încoace, cele mai faine evenimente de poezie citită şi performată în Bucureşti. Şi unde s-a auzit muzică şi s-a făcut stand-up, un loc viu ca poezia din cartea la care încerc s-ajung, iată, pe ocolite.

Pe aceeaşi Cătălina Matei am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi, dacă da, până unde poate împinge acest excerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea unei plachete, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după / libertate e libertate e libertate e / bucurie în aerul dimineţii / e de la capăt şi asta e bine”.

Debuturile din 2014. O schiţă (4)

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac
(Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum). Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea / şi faci semne de undeva din afara / acţiunii. în disperarea de a percepe / cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă, / terifiată de fumul apocaliptic de deasupra / mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa / valului negru de fum toxic. / îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi / născocesc noi metode de productivitate, / îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână, / iar tu speri într-o agitaţie patologică / la minunea de a fi observat (în final) / cineva ochii tăi lucioşi / oglindind surâsul unei guri de foc / care înghite nesăţioasă / atâta indiferenţă.” În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Debuturile din 2014. O schiţă (3)

     Din categoria, înfloritoare de ani buni, a cărţilor necăjite, orfane de redactori sau referenţi dedicaţi, face parte Faţa tandră a infernului, volumul de debut al Cristinei Cîrnicianu, apărut la editura clujeană Grinta. Începând cu titlul, unul dintre cele mai nefericite pe care autoarea le putea găsi, cartea e plină de excese pe care un redactor, numai să fi existat unul, le-ar fi discutat cu autoarea şi până la urmă le-ar fi hăcuit fără regrete. Mai ales că volumul e oricum supraponderal (120 de pagini), inegal, nehotărât stilistic şi, poate cel mai evident, lipsit de o construcţie convingătoare.

    În primul ciclu, „Morţii mei”, dar şi în cele mai multe poezii din următoarele două grupaje („Iepuri şi demoni” şi „Literoscop”), înfloreşte discursul unei începătoare, cu o droaie de comparaţii şi o căruţă de verbe stivuite unele peste altele într-o poezie discursivă şi preţioasă, de cenaclu molâu, în niciun caz publicabilă. Prima parte, un jurnal de sanatoriu cu vagi înclinaţii viscerale, este ratată din cauza faptului că tema e tratată predominant într-o notă lirică, vorbăreaţă şi sentimentaloidă. Ceea ce trebuia descris direct şi necruţător, experienţa bolii şi a declinului corporal, a suferinţei şi a singurătăţii într-o rezervă de spital, e întins ca pelteaua într-o relatare lipsită de curaj şi de fler a unui perioade critice; aceasta ar fi cerut o poezie pe viaţă şi pe moarte, şi nu „măşti vieneze” sau „mistreţi de aur”.

     Absenţa unui ochi critic se simte la tot pasul, s-ar putea da multe citate, din care aleg câteva numai pentru a sublinia încă o dată cât de importantă este pentru cărţile de poezie, mai ales în cazul vocilor în formare, instituţia aproape dispărută a redactorului de carte: „cândva te vei întâlni cu un prieten dispărut demult / şi el îţi va spune / tu şi morţii tăi / şi tu îi vei răspunde / eu şi morţii mei / şi iar îţi va spune / tu şi morţii tăi sunteţi nişte făcături / îl priveşti strâmb / iei la întâmplare un mort / îl mângâi / strecori mâna discret pe sub jugulară (...)” (sublinierile cu italice nu-mi aparţin), un fel de variantă apoasă şi piţigăiată la Frânghia înflorită a lui Radu Vancu. Apoi, construcţii stângace, uneori de-a dreptul comice: „îţi încleştezi bine dinţii”, „timpul trece meticulos”, „nu cred că amintirile acestea îmi fac prea bine”, notele de subsol la un poem în care se găsesc două cuvinte în japoneză (sakura şi subarashi...), multe italice, puncte de suspensie la final de poem (boală grea a adolescenţei pe poezie.ro), comparaţii dintre cele mai la-ndemână, adjective şi adverbe cât încape: „picături de apă se sparg tăcute în stratul gros de praf întunericul se întinde lent pe araci înalţi o lumină obscură înoată ca un peşte sanitar (...)”, „tăcerea să crească în mine ca o tumoare”, „dulcea adrenalină a pericolului”, „obiecte care în lumea reală / îţi insuflă normalitate”, „ochiul fată lumină”, „o ţigăncuşă m-a luat la sudălmi / deranjată de privirea mea răsturnată”, „se poate vorbi cuneiform”.

      Nu, nu se poate vorbi cuneiform, nici vorbă de aşa ceva.

    De salvat, din „Literoscop”, se mai poate salva câte ceva („vaca din far”, cu toate că titlul nu anunţă ceva mai bun decât până acum, „animale corporatiste”, „reciclare”, poate şi „returnat”, texte care aparţin deja unei alte vârste poetice). 

     Cu „Test de luciditate” (al patrulea grupaj, care începe binişor dincolo de jumătatea volumului), Cristina Cîrnicianu depăşeşte hotărât stadiul descumpănitor al poeziei anterioare. Personal, din punctul de vedere al unui editor care încearcă să-şi facă bine treaba, aş fi păstrat cel mult cinci din primele 35 de poeme, şi acelea lucrate şi rearanjate cu îndârjire. Dar la fel de bine volumul putea începe direct cu textele scurte, mult mai directe şi mai concise, lipsite de deliruri verbale şi versuri fluturoase, din „Test de luciditate” (care, la drept vorbind, ar fi fost un titlu bun pentru întreaga carte; în orice caz mai bun decât Faţa tandră a infernului, ce pare aterizat din poezia Leonidei Lari). În aceste 25 de texte, poezia Cristinei Cîrnicianu începe să se emancipeze şi devine demnă de interes. Sigur, nici aici lucrurile nu sunt mereu bine stăpânite, dar acum e credibilă şi pare că a ajuns la zi cu lecturile din poezia contemporană. Mult mai reţinută, mai puţin dezordonată, strunindu-şi oportun caligrafia poetică, lucidă până la cinism şi arătând disponibilităţi pe care nu le-ai fi bănuit în prima parte a cărţii, în „Test de luciditate” vezi în sfârşit o poetă care începe să semene cu ea însăşi: „mi-am tăiat unghiile / mi-am lustruit pantofii / am ceva de vândut / pe bani puţini / însă pe termen lung / o călătorie în care boala sau / expresia uzată a moralei / nu-mi mai mişcă nimic / în zona de est a cartierului” („17 [expresia uzată a moralei]”) sau „există şi acele zile de vară / scăpate de sub control / când am senzaţia că un mort în bermude / mă plimbă în lesă / ca pe-o maimuţă pe marginile / unei gropi cu deşeuri menajere” („22 [ironic]”).

     Ultima parte a cărţii, „Om şi mai cum”, cuprinde şapte poeme în proză care, deşi supraîncărcate şi cu o arhitectură destul de greoaie, insolitează – e aici o speţă de imagism şi o privire uneori halucinată în care autoarea nu seamănă cu nimeni altcineva. Dezvoltate, acestea ar putea ajunge undeva, poate în proză scurtă, poate într-un tip de prozopoem care e de explorat mai departe (cu o atenţie sporită pe amănunte şi pe articulaţiile, cam căznite şi nefireşti, ale frazei), în paralel cu sondarea curajoasă a intuiţiilor din „Test de luciditate”.