Concursul de debut „Aurel Dumitrașcu”

Se reia, și cred că merită remarcat, unul dintre concursurile de debut în poezie care, atunci când aveam 18-19 ani, conta foarte mult (poate și pentru că era în acel moment singurul care părea foarte serios, cel puțin dacă e să ne luăm după lista câștigătorilor din anii '90 și începutul anilor 2000). Ca urmare a câștigării acestui concurs, au debutat câțiva autori care au confirmat și sunt nume importante ale literaturii din ultimii 15 ani, adică scriitori care au publicat mai departe cărți bune și excelente de poezie, proză și teatru: Vasile Baghiu (1994), Mihai Ignat (1995), Sorin Gherguț (1998), Constantin Virgil Bănescu (1999), Elena Vlădăreanu (2001) sau Dan Coman (2002).

Despre asta e vorba, le urez succes potențialilor debutanți, și felicitări pentru inițiativă scriitorului Adrian Alui Gheorghe:

„Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară.

Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului.

Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu.

Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.

Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379. Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene G. T. Kirileanu Neamţ.”

Institutul Blecher, ediţia 99

Duminică, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6), cu Gelu Diaconu, T.S. Khasis, Dan Mihuţ şi Livia Ştefan.

Piolet

(o voi citi diseară aici)

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puțin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi și acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii '90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-și tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieșit din fanta subțire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

Se întâmplă prin București. Unde nu miroase a mort

După lectura de ieri a lui Mircea Cărtărescu de la Humanitas Cișmigiu, partea a doua a săptămânii aduce alte întâlniri și evenimente de mai mică amploare, că tot mă plângeam că se întâmplă prea puține prin București.

Joi, citesc în Rocka Rolla Club (Pasajul Englez de pe Calea Victoriei, la nr. 52, vizavi de Novotel) într-o companie eterogenă, în cadrul unui eveniment moderat de Andrei Zbîrnea ("The Good, The Bad and The Handsome", din seria "Meniu a la carte"). Prezentarea pe care mi-au făcut-o îmi zbârlește părul pe mână, promit ca joi seara să fac și să fiu pe dos decât cum sunt descris acolo.

Vineri, în Londophone (Str. Zalomit, nr. 2, lângă Cișmigiu) se adună constănțenii, se lansează antologia Poemarți, se citește și se cântă în cadrul a ceva ce se va chema "Poemarți cu poemuzică".

Sîmbătă continuă Serile Sinapsa (ajunse la ediția a șaptea) organizate de Florin și Diana Caragiu, în subsolul Braseriei Alouette (Str. Bibescu Vodă, nr. 19, la două minute de metrou Unirii).

Duminică începe al XII-lea sezon al Institutului Blecher, cu ediția 99, botezată chiar de autori "Salonul nelansaților". Vor citi la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2) patru poeți ale căror cărți publicate de CDPL în ultimii ani n-au prea avut noroc.

Așa că se întâmplă lucruri, pe spații mici și în locuri destul de restrânse, dar cu energie bună și, în plus, majoritatea autorilor care vor citi în evenimentele menționate sunt scriitori buni, care au ceva de spus și fac literatura română a momentului. În orice caz, în niciunul din locurile astea nu miroase, ca la Uniunea Scriitorilor, a mort.

Debuturile din 2014 (8)

     "Es gibt doch heute schon viele, die sich mit Hilfe von Pillen auf irgendwelche Gemütsbewegungen einstellen."
     ("Azi există însă deja mulți oameni care, cu ajutorul pastilelor, se pregătesc lăuntric pentru o emoție sau alta.")

Ernst Jünger, într-un interviu din 1989 pentru Die Zeit

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip demijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n "Între două vise") a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare ("Twisted", "Căzusem cu gândul s-adorm").

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din țâțâni, în cap "parcă a trosnit o şipcă", absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea "jucate" dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului ("Levitaţie", "Uşi").

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia ("Ciorapii mei") şi psihedelicul ("Semafoare în junglă") sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

Debuturile din 2014 (7)

Ioan Șerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Brașov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câștigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Mușina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comșa într-o colecție nouă inițiată în memoria lui Mușina. O colecție în care sper să văd și-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut și în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o așteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenția în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1 / 2013 (de la pag. 24), deși îi știam și blogul și-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor și comentator de poezie în aceeași revistă sibiană). Cartea lui Șerbu e, cu câteva mici excepții, o reușită. Poetul știe să-și construiască volumul (în trei părți, fiecare cu locul și rostul ei: „jumătăți”, „somnifere” și „mașinuțe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid și autoironic, narativ, mai puțin jucăuș, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aș asemăna în unele privințe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfășurate rapid și inteligent, din partea a treia; mențiuni speciale pentru dilemă și taxi: nu e la îndemâna multora să-și țină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfășurate și pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilități de a spune o poveste (Șerbu sigur l-a citit cu atenție pe Carver) și de a juca, în cunoștință de cauză, pe cartea confesivității.

În al doilea ciclu din Lego, Șerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame și dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale și neașteptate (ca în bonus, așteptare, ploiești vest, viespe sau creator), chiar dacă unele îți lasă impresia că n-au ieșit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepția unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit și ca o declarație de independență față de „grup”), adevăr 2, genul de poem care funcționează și are sens doar pentru cercul de poeți în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conține texte bune și foarte bune, chiar și când Șerbu mai derapează, ținând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: dinți falși), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice (delikat, naștere la TV, wc).
Poemul meu preferat de aici rămâne sibiu, din care au dispărut, față de varianta pe care o știam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu / ca un soldat german din normandia / am sărit în trenuri / sub care se stătea la coadă / lăsând totul vraiște // în brașov ploua / în timișoara / berile sinagoga amare / bucurești / o zi la vulcanizare / alta cu steaua prin metrou // într-unul din orașele ăstea / pe la șapte dimineața m-am pus în cur / pe trotuar / (mă mai pusesem eu în cur da' mai în glumă) / eu și ursus ne oglindeam într-o baltă / nu dădeam doi bani pe mine / aparențele sunt înșelătoare / proverb din mintea unui / culegător de orez // i-am zis celui din baltă / ești pe cont propriu amice / mă gândeam la marii răzvrătiți la libertate / la opere care doar în singurătate se pot scrie / nu aveam obligații termene / nu pozam / mi-era doar frică”.

Ioan Șerbu (n. 1983) a așteptat cât a așteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reușite volume de poezie de anul trecut.

Debuturile din 2014 (6)

Sabina Comșa e cea mai tânără dintre poeții grupului Lumina de avarie și a trecut la Brașov printr-una dintre cele mai bune școli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediția 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproș major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influența vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referințe contemporane – Farmville, Discovery, căști de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor și empatie (ajungând foarte rar la ironia mușcătoare și sarcasmul lui Alexandru Mușina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum și ușurința de a construi mici scenarii comic-grotești, cărora poți încerca să le găsești și un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Rețin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comșa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe acești „mamaie” și „tataie” lipsiți de glorie și travestiți în fel și chip de imaginația spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărții ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toți ceilalți apropiați (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte și la obiect, bine tăiate, cu elipse și imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte și clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comșa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar și limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători și obosiți de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvențe  (poezie de notație, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzații, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărții, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant și umanizat și mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieșit dintr-un laborator plin de poeți care scriu cu mănuși chirurgicale și se maimuțăresc decent sub impecabile măști de protecție: „Ce nu știi despre gândacul tău este că are familie / și un cartof preferat, acela pe care îl cureți acum / și / ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).